Curia generală: Indulgenţa de la Porţiuncula şi jubileul milostivirii
Distribuie cu:
Două date coincid în 2016: aniversarea datei tradiționale acordării indulgenţei de la Porţiuncula, indulgenţă dorită de către sfântul Francisc pentru „a-i trimite pe toţi în cer”, şi jubileul milostivirii, jubileu dorit de către Papa care îi poartă numele lui Francisc.
Lăsând istoricilor să-şi analizeze controversele cu privire la indulgenţa de la Porţiuncula, noi dorim să profităm de prilejul acestei coincidenţe de date, ce ne invită să pătrundem în marea temă a milostivirii şi iertării, întrucât ţin de tradiţia noastră spirituală franciscană.
Milostivirea este un termen drag sfântului Francisc, pe care-l foloseşte adesea în Scrierile sale şi-l utilizează, desigur, în cel puţin două sensuri, care privesc modul de a acţiona a lui Dumnezeu milostiv şi modul nostru de a acţiona faţă de fraţi prin milostivire. Aşadar, ne îmboldeşte fraza evanghelică pe care Papa a propus-o ca „motto” pentru anul acesta jubiliar: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Milostivirea pe care o putem avea în relaţiile cu ceilalţi e strâns legată de milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi: iubirea lui Dumnezeu este un depozit nesecat, din care putem scoate milostivire pentru a o împărtăşi cu semenii noştri. Cu toţii ştim că vom reuşi să iubim în măsura în care vom descoperi că suntem iubiţi de Acela care este izvorul oricărui bine.
Ceea ce spunem despre iubire, în general, este adevărat datorită sensului special al milostivirii care este iertarea. În parabola pe care Isus o expune pentru a răspunde întrebării lui Petru „de câte ori trebuie să iertăm?” condamnă comportamentul servitorului ce nu şterge datoria mai mică a tovarăşului său, după ce înainte stăpânul îi ştersese lui o datorie mult mai mare. Şi în acest caz, raţiunea iertării celorlalţi este aceea că noi înşine suntem iertaţi de către Dumnezeu, aşa cum recităm în rugăciunea Tatăl nostru, unde spunem „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Acel „precum şi noi”, mai mult decât să ne indice o egalitate, ne indică motivaţia profundă pentru care îi iertăm pe semenii noştri: plecând de la certitudinea că Dumnezeu mă iartă, se naşte exigenţa iertării „aşa cum” iartă El. E o altă manieră în a spune că trebuie să fim milostivi, „precum” Tatăl ceresc este milostiv.
Dacă toate acestea sunt adevărate, descoperim că ne este arătată o cale prin care putem deveni capabili de milostivire: să creştem cu conştiinţa că şi noi suntem iubiţi de Dumnezeu. Adică să ne potrivim măsura între darul primit de la Dumnezeu şi darul oferit fraţilor, ceea ce e o caracteristică a experienţei spirituale franciscane. În măsura în care noi, asemenea sfântului Francisc, vom descoperi că Dumnezeu „este binele, orice bine, supremul bine şi că El singur este bun”, devine răsunătoare în noi exigenţa corespunderii acestui bine pe care-l primim, dăruind binele cu care suntem înzestraţi. Apoi, pentru ca să fiu conştient de iubirea pe care o are Dumnezeu pentru mine, trebuie să mă opresc pentru ceva vreme ca să meditez la aceasta, şi aşa vom pricepe, încă o dată, că suntem chemaţi să cultivăm spiritul rugăciunii şi al devoţiunii, să unim contemplaţia cu acţiunea dacă vrem să găsim adevăratul izvor al angajamentelor noastre şi al iubirii de aproapele, să regăsim intensitatea şi energia în a ne dărui întreaga viaţă slujirii fraţilor şi pentru a crea în jurul nostru pace şi împăcare, ce sunt roade ale iubirii contemplate.
Prin cererea făcută Papei, în a obţine o indulgenţă nemaiauzită pentru micuţa biserică de la Porţiuncula, Francisc a plăsmuit o nouă modalitate în a celebra belşugul iertării şi milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Putem relua şi aprofunda frumoasa definiţie a indulgenţei pe care papa Francisc ne-a oferit-o în Misericordiae vultus, afirmând: „ea devine indulgenţă a Tatălui care prin Mireasa lui Cristos ajunge la păcătosul iertat şi îl eliberează de orice reziduu al consecinţei păcatului, abilitându-l să acţioneze cu caritate, mai degrabă să crească în iubire decât să recadă în păcat”. (MV 22). De fiecare dată când primim extraordinara indulgenţă a Tatălui prin Biserică, experimentăm şi noi belşugul milostivirii pentru a fi capabili la rândul nostru de milostivire şi împăcare între noi în situaţiile concrete de fiecare zi.
Sfântul Francisc ne dă pilde nemaipomenite atunci când vine vorba de capacitatea noastră creativă în a promova pacea şi împăcarea. Să ne gândim fireşte la episodul de la sfârşitul vieţii lui, când împacă Autoritatea civilă cu Episcopul de Assisi făcând să răsune Cântecul fratelui soare, căruia îi va adăuga strofa dedicată iertării. Anticul biograf, la începutul relatării, ne spune că Francisc le-a spus tovarăşilor săi: „Mare ruşine să ne fie, slujitori ai Domnului, că episcopul şi autoritatea locului se urăsc în aşa hal unul pe celălalt, şi nici unul dintre ei nu are curajul să facă pasul spre pace şi bună înţelegere” (Compilatio Assisiensis 84). Francisc nu se gândeşte că e o chestiune ce nu-l priveşte şi, totuşi, îl încearcă ruşinea pentru faptul că nici unul dintre cei doi nu face nimic pentru a readuce pacea. Să ne întrebăm: câtă ruşine ne încearcă pe noi pentru faptul că nimeni nu intervine ca să îndrepte atâtea conflicte din timpul de faţă? Cât ne simţim responsabili, asemenea lui Francisc, să aducem pacea şi împăcarea, înainte de toate în propriile noastre fraternităţi, atunci când sunt dezbinări, la fel ca şi în conflictele politice, religioase, economice, sociale ale timpului nostru?
Un asemenea angajament, aşa provocator şi necruţător, se naşte din profunzimea contemplării iubirii lui Dumnezeu faţă de mine. Realmente pentru că mă simt atins eu însumi de indulgenţa Tatălui, se nasc în mine intensitatea, curajul, fantastica „nebunie” de a interveni, aşa cum numai un sărac îndrăgostit de Dumnezeu poate face: prin cânt, nu prin discursuri ceremonioase şi cu atât mai puţin prin violenţă. Francisc, în simplitatea inteligenţei sale, nu convoacă prezenţa Episcopului şi a Autorităţii pentru a căuta soluţii disensiunilor lor. Francisc ştie prea bine că nu acesta este drumul său; în schimb el îi roagă pe cei doi să asculte un cântec, întrucât fixându-şi, ei doi, privirile spre înălţimi, spre frumuseţea lui Dumnezeu, pe aripile muzicii, cei doi puteau regăsi raţiunile cele mai profunde pentru pace. Noi, franciscanii, bunăoară, nu suntem chemaţi, în lumea de astăzi, să înfruntăm şi să tranşăm problemele complexe ale omenirii oferind soluţii tehnice sau abordând chestiuni anevoioase, care cel mai adesea, ne depăşesc chiar şi pe noi; ci suntem chemaţi să găsim căile care să-i conducă pe oameni la împăcare şi la pace, atingându-le inimile prin mărturia minorităţii, simplităţii, frumuseţii, cântului şi adevărului dintre relaţiile fraterne sau ocazionale, care ne conduc către ceea ce este esenţial, care îi fac pe oamenii zilele noastre să înţeleagă, la fel ca şi pe Episcopul de Assisi şi Autoritatea civilă, că merită strădania de a trăi în pace, lăsând deoparte problemele curente şi alegând calea iertării.
Vorbind despre indulgenţă şi milostivire, am plecat de la privirea Tatălui prin indulgenţă şi de la milostivirea sa faţă de noi şi am ajuns să vorbim despre intervenţiile în realităţile conflictuale din lumea de astăzi. Parcursul acesta se poate face şi în sens invers: începând să vorbim despre iertare şi împăcare cu fraţii pentru a putea ajunge să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu, aşa cum face şi sfântul Francisc în Testamentul său. Ceea ce este foarte important este ca noi să nu separăm cele două elemente, întrucât Isus în Evanghelie ne învaţă că prima poruncă este cea a iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, iar acestea nu pot fi despărţite nicidecum.
Această aniversare să ne ajute să găsim dinăuntrul nostru o ruşine sănătoasă, pentru că nimeni nu pare să-şi asume grija de a semăna pace şi bună înţelegere în atâtea şi atâtea situaţii conflictuale în care trăim, şi să ne facă să creştem în capacitatea de a găsi noi modalităţi pentru a intona un cântec limpede şi înţeles de către toţi oamenii timpului nostru. Să fie viaţa noastră, în măsura în care ea este laudă vie adusă lui Dumnezeu de la care vine toată iubirea, acel cântec care să provoace cât mai tranşant construirea păcii şi iertării.
(traducere din limba italiană de fr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.)
Conferinţa Familiei Franciscane:
Fr. Michael Anthony Perry, Ministru General OFM
Fr. Marco Tasca, Ministru General OFMConv.
Fr. Mauro Jöhri, Ministru General OFMCap.
Fr. Nicholas Polichnowski, Ministru General TOR
Tibor Kauser, Ministru General OFS
Sr. Deborah Lockwood, Ministră General O.S.F
Roma, 23 iulie 2016, sărbătorea Sf. Brigitta, Patroana Europei
(după www.ofmconv.net)