Copilul interior

Distribuie cu:

A râde, a glumi când toţi te-ndeamnă la solemnitate… Sigur, devine sfidător să mai asculţi poveşti, când populaţia vrea doar ştiri, politice sau economice. Să plângi, să fii naiv, sau să visezi… Să mai vorbim de joacă? Viaţa reclamă seriozitate! Totuşi, trăim în existenţa noastră paradoxuri evidente: când suntem copii, visăm nerăbdători să ajungem „mari”, iar când, în sfârşit, ajungem la ţelul visat, ne vine dorul de copilărie.

Cu toate acestea un „copil interior” avem cu toţii, pe care îl purtăm cu noi de-a lungul existenţei. Nu e o entitate separată de fiinţa noastră şi nici vreo formă patologică de dedublare, ci e cu totul altceva. Ideea pleacă de la C.G. Jung, psihanalist, care afirmă că fiecare ins are structuri interne (psihologice) ce s-au format în timp, în zona sa inconştientă, numite arhetipuri. Nu suntem conştienţi de ele, dar ele există: imaginea bătrânului, a eroului, a umbrei, a sinelui etc., desigur, şi imaginea copilului. Aceasta se observă în comportament. Ulterior, alţi psihologi – E. Berne, A. Miller, D. Winnicott etc. – au dezvoltat ideea de copil interior, ca manieră sugestivă pentru a descrie lumea noastră sensibilă, emoţională. Acolo s-au ascuns trăiri, experienţe, sensibilităţi… Este, într-un fel, „camera noastră secretă” în care aşezăm emoţii, sentimente, uneori dezamăgiri, abuzuri, răni, blocaje şi alte amintiri din copilărie. Acum, acestea condiţionează evident trăirea noastră. Manifestăm, în urma lor, simptome diferite: fie temeri, închideri, frici de a fi noi înşine, fie tendinţe de perfecţionism, obsesii de a face pe placul celorlalţi, relaţii dependente, sau de subjugare etc. Şi, din acest motiv, nu ne permitem să fim autentici, deşi simţim atâta dor de noi înşine, de viaţa şi de sensibilitatea noastră.

O listă însă consistentă de psihoterapii – cognitive, analitice, integrative etc. – indică şansa vindecării. Copilul interior se poate remedia. În primă instanţă – afirmă terapia centrată pe scheme cognitive –, drumul începe prin recunoaşterea acestor zone suferinde din fiinţa noastră. Apoi, aflarea genezei lor (momente din copilărie, scene, persoane, alte evenimente care ne-au condiţionat) e pasul al doilea, care conduce către acceptare. Probabil sunt şi amintiri care trezesc revoltă sau nedumerire. Însă furia are nevoia sa să fie ventilată. Abia după aceasta parcurgem pasul următor, spre înţelegerea celor ce ne-au condiţionat. Prin înţelegere primim curajul, dar şi dispoziţia reală de a-i ierta. Iertarea nu e capătul. Parcursul va continua prin exersarea unor atitudini autentice de viaţă, de relaţionare, de exprimare, integrându-le treptat în existenţa noastă. Unii terapeuţi propun chiar gesturi şi exerciţii concrete: te poţi opri să-ţi aminteşti de tine când erai copil; te vei imagina aşa, te vei privi, vei sta cu tine, te vei asculta; ba chiar îţi poţi şi scrie etc. Lăsând să vină în fiinţa ta acea trăire eliberatoare, vei identifica dorinţa de a investi din nou curaj în viaţă. Vei întări convingerea că poţi fi bun aşa cum eşti tu însuţi, natural. A renega aceste lucruri nu mai sunt simptome de adult, ci tot „copilul speriat” din noi refuză să relaţioneze, mascând aceste răni printr-un apel verbal la seriozitate: „Hai să fim mai serioşi”. Însă, în fapt, trădăm o teamă reală de naturaleţe, care încă ne mai locuieşte.

Însuşi Mântuitorul susţine copilăria ca formă de acces la fericire. Ne spune că aceasta e condiţia de a intra în ceruri (cf. Mt 18,3). Sigur, nu se referă la regres intelectual sau existenţial. Nu se referă nici la psihoterapie, ci ne indică maniera curajoasă de a trăi maturitatea: printr-un apel concret la simplitate. Şi ce e simplitatea, dacă nu eliberare de complexe şi sisteme defensive şi revenirea la naturaleţea vieţii? Trăirea relaţiei cu Dumnezeu are nevoie stringentă de copilărie. Numai aceasta ne va procura reala libertate, sinceritate şi totalitate: cu el, cu noi şi cu ceilalţi.

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 153, martie-aprilie 2018, p. 31.

Distribuie cu: