Chestiunea delicată a adevărului
Există momente când abia aştepţi să spui. Te-ai pregătit, eşti sigur că cunoşti, ai şi curaj… În fond, de ce n-ai spune-o? Depinde ce anume. Este uşor să spui când ai dreptate, când ştii că ieşi în avantaj… Să recunoaştem, cu puţin antrenament (sau poate chiar deloc!): ştim bine să emitem sunete care să fie în favoarea noastră. Mai greu, în schimb, ne motivăm să ne dezvăluim vreo slăbiciune, ori eroare personală. În fond, suntem justificaţi: de ce am face-o? Să râdă alţii vehement de noi? Să ne arate toţi cu degetul? Să fim penalizaţi? Mai bine, apelăm la apărare.
Chestiunea delicată a adevărului © Sebastian Pena Lambarri / Unslash
Distribuie cu:
Ne-am învăţat, destul de trist (poate inconştient) că prefăcătoria e totuşi mai bună, că simularea adevărului ne scoate din belea şi că, în fond, şi ceilalţi (chiar cei mari!) comit aşa ceva. Noi… de ce n-am face-o? Să zicem că până aici problema e privată: e a ta, îţi aperi pielea, ţine de conştiinţa ta (care, desigur, poate fi rectificată).
Dar ce te faci când ai în faţă „adevărul” despre celălalt, iar el (paradoxal) nu-l ştie. Să zicem că tu „ai văzut”, sau „ai aflat” că este în neregulă ceva la el, că are o problemă, că este bolnav… Şi el nu ştie (nu că nu vrea, însă…). Contextul nu l-a ajutat să afle. Ce faci atunci? Îi spui, nu-i spui? Dacă se supără pe tine? Dacă nu te-nţelege? Sau te condamnă că te crezi deştept? Ori, şi mai grav, face un şoc, cade în disperare, comite o reacţie fatală? Letală? E clar: problema este delicată, însă deloc de ignorat. Există şi asemenea momente (pe care, evident, nu le doreşte nimeni) când „adevărul” devine o dilemă (chiar epuizantă): „Să-i spun sau să nu-i spun?”. „Îi fac un bine sau, mai degrabă, rău?”. Iar dacă nu eşti nici tu atent, te surmenezi interogându-te nevrotic.
Sigur, Isus a declarat că adevărul ne eliberează (cf. In 8,32). Iar misticii adăugau despre acelaşi adevăr că va produce totdeauna bine. Altfel nu ar putea fi adevăr. Un adevăr care să facă rău şi-ar contrazice propriul sens. La rândul său, binele devine un fapt universal: „binele tău” nu poate fi (în niciun caz!) concomitent răul celui de lângă tine. Iar reciproca e valabilă. Şi totuşi, în concret, simţi reticenţă. Ţi-e teamă de simptome, de efecte necontrolate, de reacţii fatale etc. Cum te comporţi, până la urmă?
Părintele dominican M. Zundel afirmă că problema e cu totul alta: oricât de sinceri am dori să fim, când este vorba de adevăr, ne bâlbâim. Cuvintele – continuă călugărul – oricât ar fi de antrenate, încă pot răni. Poartă cu ele un fel de „balast” existenţial. Există „depuneri” cognitive sau emoţionale care virusează exprimarea şi „acurateţea” noastră. Deşi intenţia de adevăr există, deoarece este verbalizată prin cuvinte şi expresii construite în traseul existenţei noastre, ea este condiţionată de experienţa noastră. De aceea, riscăm (fără să vrem!) să rănim. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai vorbim şi să ne ramolim în izolare, ci suntem îndemnaţi spre un proces de purificare, chiar înainte de a debuta comunicarea. Psihoterapeutul E. Berne afirmă că, chiar înainte să saluţi pe cineva, este recomandat să faci un exerciţiu de „dezintoxicare” a gândurilor şi emoţiilor tale: e necesar să te debarasezi de tot „balastul” şi „gunoiul” care s-a adunat în mintea ta, de toată prejudecata şi tentativa ta de apărare. Iar dacă vrei să răspunzi la salutul pe care celălalt ţi-l adresează, e necesar să apelezi la acelaşi gest de purificare. Şi dacă mai doreşti să îţi continui convorbirea, este recomandată încă o dată (şi mereu) aceeaşi detaşare de amintiri nocive şi de alte forme de prejudecăţi.
Însă revine părintele Zundel: adevărul nu este numai o chestiune de cuvinte. El e mai mult decât vocabular: e însăşi o persoană. La fel spunea însuşi Mântuitorul despre sine (cf. In 14,6).
Înseamnă că avem soluţia: oricât de încâlcită e problema celuilalt, oricât de cronică şi incurabilă ar fi durerea sa, chiar dacă încă n-o ştie, el are dreptul nu doar la „adevăr”, ci mai ales la Adevăr, şi nu doar dreptul, ci nevoia de acesta. Nu îi va fi îndeajuns numai „să afle” (deşi îi este necesară şi verbalizarea sinceră!), ci mai ales să ştie că îi stă alături cineva, că nu e părăsit, că nu va trebui să facă faţă singur, ci că este iubit şi susţinut tocmai în situaţia în care se găseşte. Ne face bine fiecăruia prezenţa cuiva, suportul său. Iar împreună cu acestea vom fi capabili nu doar „să suportăm”, ci să primim şi să iubim orice „adevăr” adiacent, deoarece ne însoţeşte însuşi Adevărul. Numai acesta va produce şi libertatea, şi binele meu, al tău, al său, al fiecărui om.
* * *
Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 156, septembrie-octombrie 2019.
