Loading...

Cacica: Jubileul se termină, mesajul său continuă

La sfârșitul Anul Jubiliar al Milostiviri, îi mulțumim cu bucurie lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că în acest an de har „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos” (Ef 1,3). Tuturor oamenilor le-a fost oferit un timp prețios de milostivire și de convertire. Exprimăm recunoștința, bucuria și gratitudinea noastră pentru toate harurile primite.

Cacica: Închiderea Anului Jubiliar al Milostivirii.

Distribuie cu:

Pentru toate acestea aducem mulțumirea noastră lui Dumnezeu, bogat în milostivire și iertare. Bucuria și mulțumirea noastră ne-o exprimăm folosindu-ne de cuvintele Fecioarei Maria, Mater Misericordiae. Când milostivirea lui Dumnezeu, care se extinde din generație în generație, cerem Domnului să continue să-și arate și să reverse milostivirea sa asupra lumii întregi, ca roua dimineții”. Cu aceste cuvinte de introducere la cântarea Magnificat, la sfârșitul rugăciunii după Împărtășanie, Preasfințitul Aurel Percă, episcop auxiliar al Diecezei de Iași, a încheiat celebrările jubiliare și a închis poarta sfântă din Anul Milostivirii în sanctuarul marian de la Cacica.

În scrisoarea pastorală cu prilejul celebrărilor închiderii porților sfinte din dieceza noastră, episcopul titular la Diecezei de Iași, Preasfinția sa Petru Gherghel scria: „Anul Jubiliar al Milostivirii se încheie, milostivirea lui Dumnezeu continuă”.

Aceste cuvinte ale păstorului diecezei sunt un îndemn spre a continua drumul nostru de convertire. Noi care am cunoscut și am experimentat milostivirea lui Dumnezeu într-un mod deosebit, trebuie să continuăm lucrarea cea bună.

Acum când poarta sfântă s-a închis, iar înaintea noastră s-a deschis o cale, pe care am putea să o numim fără să greșim Calea Milostivirii, ar fi firesc ca fiecare dintre noi să pună această întrebare: De acum, ce anume va trebui să facem? (cf. Fap 1,37). Răspunsul îl avem în lista aceea care enumeră faptele de milostenie trupească și sufletească, fapte prin care noi dăm un chip concret carității și milostivirii noastre față de frații noștri. Pe tot parcursul Anului Milostivirii Biserica ne-a îndemnat să medităm și să punem în practică aceste fapte, iar acum la sfârșitul anului jubiliar, ne întrebăm: În concret s-a schimbat ceva în viața mea? Ce am înțeles din acele cuvinte: „Milostivi ca Tatăl”? Sunt conștient că această cerință, a fi milostiv ca Tatăl este o cerință enormă pentru noi, care de cele mai multe ori ne simțim obosiți, zdrobiți de situații prea mari pentru noi. Cum este să fii milostiv în familie, casa milostivirii? Cum să fii milostiv față de cei bolnavi, săraci, cei închiși, străini…? Sunt întrebări care mă pun în dificultate și mă fac să-mi dau seama că am nevoie de „un timp suplimentar”, pentru a încerca să pun în practică cele auzit în acest An al Milostivirii. Jubileul a fost un semn al deschiderii spre solidaritate, un semn care ne amintește de acele valori care sunt în joc pentru mântuirea noastră, și în același timp o invitație la a ne continuă calea spre întâlnirea lui Cristos.

Da, s-a închis o poartă, pentru ca noi, ieșind din propriile noastre scheme, să pășim pe o cale nouă: calea milostivirii. Făcând acest pas vom trăi viața noastră la timpul prezent, mereu conștienți că nu am ajuns la sfârșit, că nu am dobândit încă răsplata celor care perseverează până la sfârșit. Afirmând că milostivirea este o cale însemnă că recunoaștem că milostivirea este și trebuie să devină pentru noi un stil de viață, făcut din alegeri concrete, trebuie să fie un mod obișnuit de acționa, de a reacționa, de a ne pune în relație cu ceilalți de lângă noi. Trebuie să ne revedem felul nostru de a ne comporta, alegerile pe care le facem în fiecare zi și motivația lor. Toate acestea nu sunt și nu ar trebui să fie pentru noi o noutate, ele sunt doar întruparea învățăturii Evangheliei în viața noastră. A-l urma pe Cristos, a fi creștini, nu însemnă a aparține unei confesiuni, unei Biserici, a avea un ecuson, a plăti o contribuție, a te înscrie într-o asociație. Însemnă a-l urma pe Cristos, a merge după el: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mc 8,34). De fapt, „creștini nu se naște, se devine” (Tertulian, Apologeticum XVIII, 5). Trebuie să conștientizăm că această urmare despre care vorbește Isus nu este una ușoară; uneori mai șchiopătăm, mai cădem, dar suntem singuri că aceasta este calea pe care trebuie să mergem. Când am început jubileul am trecut printr-o poartă, acum, că jubileul s-a sfârșit, să ne punem în mișcare, să mergem pe cale, având încredere în cuvintele lui Isus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14,6).

Acest An jubiliar al Milostivirii vreau să cred că a imprimat adânc în sufletele și viața creștinilor conceptul de cariate și de iertare ca act al milostivirii, așa cum învață sfântul Paul când spune despre caritate că este cea mai mare dintre virtuți (cf. 1Cor 13,13) în timp ce apostolul Ioan, vorbind despre piatra unghiulară a carității adevărate, îndemnă: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1In 3,18).

De aici, de la Cacica, din sanctuarul Maicii Domnului, Mater Misericordiae, noi, frații franciscani conventuali, care, în timpul Anului Milostivirii, v-am primit, v-am ascultat durerile și necazurile, v-am dat posibilitatea să vă împăcați cu Dumnezeu prin taina sfintei Spovezi și împreună am celebrat sacramentul iubirii lui Dumnezeu față de oameni – jertfa sfintei Liturghii, tuturor celor care au ales să treacă prin poarta milostivirii de la Cacica, mulțumindu-vă, îndrăznim să vă propunem un ultim îndemn, folosindu-ne de cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur:

„Începutul și fârșitul virtuții este dragostea, și orice virtute pe ea o are ca rădăcină, și scop, și vârf al tuturor bunurilor. Și dacă ea este începutul și sfârșitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia XXIII, p. 440). „Iubirea este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuți apostolii: Întru aceasta vor recunoaște toți că sunteți ucenicii mei. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morților, despre vindecarea leproșilor ori despre alungarea diavolilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acestea: «Întru această vor recunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții» (In 13,35). Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda stăruinței omenești. Și, îndeobște, noblețea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obținute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a supus Cristos că ucenicii săi nu sunt recunoscuți după minunile înfăptuite, ci după dragoste” (Despre necunoașterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, p.16-17).

Anul Milostivirii a fost anul în care am primit cu bucurie vestea cea bună a credinței, a carității și a operelor milostivirii. Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate și amintindu-ne cu drag de chipiul blând a papei Ioan Paul al II-lea, ne însușim cuvintele sale: „Să mergem înainte cu speranță! Pasul nostru trebuie să fie tot mai decis pe căile lumii” (Novo Millennio Ineunte, 58).

Album Foto:

Distribuie cu: