Distribuie cu:

În 19 martie se împlineşte primul an de la publicarea  Exortaţiei Apostolice Amoris Laetitia a Papei Francisc. Cele 325 de puncte sunt un profund tribut al iubirii umane, în perfectă concordanţă cu Iubirea lui Dumnezeu. Acest text magisterial este o bijuterie, care revitalizează iubirea sinceră şi adevarată şi care serveşte pentru a medita asupra virtuţii cele mai importante: caritatea.

La prima sa aniversare, oferim un rezumat sub forma unor puncte scurte ale unor texte accentuate ale Exortaţiei Apostolice. Nu este vorba despre o selecţie fundamentală, pentru că important este conţinutul său integral. Este, mai bine spus, o prezentare didactică ordonată pe teme (Iubire, Căsnicie, Copii, Familie, Dumnezeu, Biserica şi familia, Familia şi societatea), care pot folosi pentru a răspândi conţinutul unui document papal care atinge inima oamenilor, inima familiilor şi inima societăţii.

Ideal este ca acest aperitiv plin de citate să trezească interesul în a analiza, a se regândi, a medita sau a citi pentru prima dată Amoris Laetitia.

 

Cuprins: Iubire; Căsătorie; Copiii; Familie; Dumnezeu, Biserică şi familie; Familie şi societate.

***

Iubire

• În orizontul iubirii, fundamental în experienţa creştină a căsniciei şi a familiei, iese în evidenţă şi o altă virtute, puţin ignorată în aceste timpuri de relaţii frenetice şi superficiale: blândeţea.
• Iubirea trăită în familii este o putere constantă pentru viaţa Bisericii.
• Iubirea are mereu un sens de profundă compasiune, care ne face să-l acceptam pe celălalt ca parte a acestei lumi, chiar şi atunci când acţionează într-un mod diferit de ceea ce eu mi-aş dori.
• Iubirea ne duce la aprecierea fiecărei fiinţe umane, recunoscând dreptul său către fericire. Iubesc persoana aceea, o privesc cu privirea lui Dumnezeu Tatăl, care ne dăruieşte tot “ca să ne bucurăm”.
• Cine iubeşte, nu doar că evită să vorbească prea mult despre sine însuşi, ci mai mult, pentru că este centrat pe ceilalţi, ştie să se situeze la locul său, fără pretenţia de a fi el centrul.
• A iubi mai înseamnă şi a deveni amabil.
• Iubirea nu acţionează cu brutaliltate, nu acţionează într-un mod nepoliticos, nu este grea în relaţii. Modurile sale de acţiune, cuvintele sale, gesturile sale sunt plăcute şi nu aspre sau rigide. Urăşte a-i face să sufere pe ceilalţi.
• Iubirea placută generează uniuni, cultivă lanţuri, legături, creează noi reţele de integrare, construieşte un angajament social ferm.
• Cel care iubeşte este capabil de a spune cuvinte de încurajare, care conferă confort, care întăresc, care consolează, care stimulează.
• Atunci când o persoană care iubeşte poate face un bine celuilalt, sau când vede că celuilalt îi merge bine în viaţă, trăieşte cu bucurie, şi în acest mod dă slavă lui Dumnezeu, pentru că “Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” .
• Mă iubeşte cum este şi cum poate, cu limitele sale, dar dacă iubirea sa este imperfectă nu înseamnă că este falsă sau că nu este real. Este reală, dar limitată şi pământească .
• Iubirea are încredere, lasă în libertate, renunţă la a controla totul, a poseda, a domina. Acea libertate care face posibile spatii de autonomie, deschidere către lume şi noi experienţe, permite ca relaţia să se îmbogăţească şi să nu devină un cerc închis, fără orizont.
• Iubirea nu se lasă dominată de resentimente, de dispreţul faţă de oameni, de dorinţa de a răni sau de a primi ceva. Idealul creştin, şi în mod particular în familie, este iubirea în ciuda tuturor lucrurilor.
• După iubirea care ne leagă cu Dumnezeu, dragostea conjugală este “maxima prietenie”.
• Să fim sinceri şi să recunoaştem semnele realităţii: cine este îndrăgostit nu plănuieşte acea relaţie să dureze doar pentr un anumit timp.
• O iubire slabă sau bolnavă, incapabilă de a accepta căsnicia ca pe o provocare care vrea să lupte, să renască, să se reinventeze şi să înceapă mereu din nou până la moarte, nu poate suporta un nivel înalt de compromis. Ea cedează culturii provizoriului, care împiedică un proces constant de creştere.
• În căsnicie trebuie să îngrijim fericirea iubirii. Atunci când căutarea plăcerii este obsesivă, ne închide într-un acelaşi lucru şi ne face incapabili ca să găsim alt tip de satisfacţii. Bucuria, în schimb, lărgeşte capacitatea de a se bucura şi ne permite să găsim gustul în realităţi variate, chiar şi în etapele vieţii, unde plăcerea se stinge.
• În societatea de consum, simţul estetic devine sărac, şi aşa se stinge bucuria. Totul este pentru a fi cumpărat, posedat sau consumat; de asemenea şi oamenii. Sensibilitatea, pe de altă parte, este o manifestare de iubire care eliberează de dorinţa posesiei egoiste. Ne duce la a vibra în faţa unei persoane cu un respect imens şi cu o anumită teamă de a nu o răni, sau de a-i lua libertatea.
• Dragostea pentru celălalt implică plăcerea de a contempla şi de a aprecia frumosul şi sacrul fiinţei sale personale, care există dincolo de nevoile mele.
• Experienţa estetică a iubirii se exprimă în acea privire care îl contemplă pe celălalt, ca o regăsire şi o finalizare în el însuşi, chiar dacă este bolnav, bătrân sau lipsit de atracţii sensibile.
• Asta înseamnă să îi spui celuilalt că mereu va putea avea încredere, că nu va fi abandonat atunci când va pierde atractivul, atunci când vor fi dificultăţi sau când se vor oferi noi opţiuni de plăcere sau de interes egoist.
• Gesturile care exprimă iubire trebuie să fie în mod constant cultivate, fără discriminare, pline de cuvinte generoase. În familie “este necesar sa utilizăm trei cuvinte. Aş vrea să le repet. Trei cuvinte: „Te rog!”, „Mulţumesc!”, „Iartă-mă!”. Trei cuvinte cheie!”.
• Cuvintele adecvate, spuse la momentul potrivit, protejează şi alimentează iubirea zi dupa zi.
• Nu fac bine câteva fantezii despre iubirea idilică şi perfectă, creştinul fiind îndepărtat de orice stimul pentru a creşte. O idee cerească a iubirii terestre arată că cel mai bun este ceea ce nu a fost atins, vinul s-a maturizat cu trecerea timpului.
• Dragostea depăşeşte cele mai rele bariere.
• Virginitatea şi căsnicia sunt, şi trebuie să fie, diverse forme de a iubi, pentru că “omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă dragostea nu este dezvăluită”.
• Celibatul este în pericol de a deveni o singurătate confortabilă, care dă libertate pentru a se mişca cu autonomie, pentru a schimba locul, un statut de sarcini si opţiuni, pentru a dispune de propriii bani, pentru a frecventa diverse persoane în funcţie de atracţia momentului. În acest caz, strălucesc mărturiile persoanelor căsătorite. Cei care au fost chemaţi la virginitate pot găsi în unele căsnicii un semn clar al fidelităţii generoase şi neclintite a lui Dumnezeu faţă de legământul său, care să stimuleze inimile într-o disponibilitate mai concretă şi mai accentuată spre oblativitate.
• Prelungirea vieţii face să se producă ceva ce nu era comun în alte timpuri: relaţia intimă şi apartenenţa reciprocă trebuie păstrate timp de patru, cinci sau şase decenii, iar aceasta devine o necesitate de a fi realeasă continuu.
• Nu ne putem promite să avem aceleaşi sentimente pe tot parcusul vieţii. În schimb, putem avea un proiect comun stabil, să ne angajăm să iubim şi să trăim împreună până când moartea ne va despărţi şi să trăim întotdeauna o intimitate bogată.
• Dragostea pe care o promitem depăşeşte orice emoţie, sentiment sau stare de spirit, deşi le-ar putea include. Este o iubire mai adâncă, cu o decizie a inimii care implică toată existenţa.
• În istoria unei căsnicii, aspectul fizic se schimbă, dar acesta nu este motivul pentru care atracţia si dragostea trebuie să slăbească. Cineva se îndrăgosteşte de o persoană întreagă, cu o identitate proprie, nu doar de un corp, deşi acel corp, dincolo de uzura timpului, nu reuşeşte niciodată să exprime în vreun fel acea identitate personală care a captivat inima.
• Atunci când ceilalţi nu mai pot recunoaşte frumuseţea acelei identităţi, soţul (sotia) în dragoste este încă capabil să o perceapă cu instinctul iubirii şi dragostea nu dispare.
• Dragostea dă viaţă întotdeauna. Prin urmare, iubirea conjugală „nu este epuizată în cadrul cuplului […] Soţii, în timp ce se dăruiesc unul pe celălalt, dau dincolo de ei înşişi realitatea copilului, reflexie a iubirii acestora, semn permanent al unităţii conjugale şi al sintezei vii şi inseparabile a tatălui şi a mamei „.
• Dragostea are nevoie de timp disponibil şi gratuit, care mută alte lucruri într-un al doilea plan. Este nevoie de timp pentru a dialoga, pentru a se îmbrăţişa fără grabă, pentru a împărţi proiecte, pentru a se asculta unul pe celălalt, pentru a se privi reciproc, pentru a se valorifica reciproc, pentru a-şi împuternici relaţia.
• Fiecare criză ascunde câte o veste bună, pe care trebuie să ştim să o ascultăm, pentru a acorda auzul inimii.
• Uneori se iubeşte cu o iubire egoistă, firească de obicei la un copil, fixată într-o etapă unde realitatea se distorsionează şi se trăieşte capriciul, unde totul se învârte în jurul propriului eu. Este o iubire nesătulă, care strigă sau plânge atunci când nu are ce vrea.
• Dragostea are o intuiţie care îi permite să asculte fără sunete şi să vada în invizibil.

Căsătoria

• Creştinii nu pot renunţa la propunerea căsătoriei doar pentru a nu contrazice sensibilitatea actuală, pentru a fi la modă sau pentru sentimente de inferioritate în faţa dezastrului moral şi uman. Am lipsi lumea de valorile pe care le putem şi trebuie să le oferim. […] În acelaşi timp, trebuie să fim umili şi reali, pentru a recunoaşte că uneori modul nostru de prezentare a convingerilor creştine şi modul în care se tratatează oamenii au ajutat la provocarea a ceea ce regretăm astăzi, de aceea ne-ar corespunde o sănătoasă atitudine de auto-critică.
• Avem nevoie să găsim cuvintele, motivaţiile şi mărturiile care să ne ajute să atingem cele mai intime fibre ale tinerilor, unde sunt cei mai capabili de generozitate, de angajament, de dragoste şi chiar de eroism, pentru a-i invita să accepte cu entuziasm şi curaj provocarea căsătoriei.
• Învăţătura noastră despre căsnicie şi familie doar se poate inspira şi transfigura în lumina acestui anunţ de iubire şi sensibilitate, pentru a nu deveni o simplă apărare a unei doctrine reci şi fără viaţă.
• Sacramentul căsătoriei nu este o convenţie socială, un ritual gol sau simplul semn exterior al unui angajament. Sacramentul este un dar pentru sfinţirea şi mântuirea soţilor, deoarece „apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală, prin semnul sacramental, a aceleiaşi relaţii a lui Isus Cristos cu Biserica. Soţii sunt, prin urmare, amintirea permanentă pentru Biserică a ceea ce s-a întâmplat pe cruce; ei sunt unul pentru celălalt şi pentru copii, martori ai mântuirii, la care sacramentul îi face părtaşi „.
• Uniunea sexuală, trăită într-o manieră umană şi sfinţită de către sacrament, este, la rândul ei, o cale de creştere în viaţa harului pentru soţi.
• Soţii care se iubesc şi care îşi aparţin, vorbesc bine unul despre celalalt, încearcă să arate partea bună a soţului, dincolo de slăbiciuni şi greşeli. În orice caz, păstrează tăcerea pentru a nu deteriora imaginea. Dar nu este doar un gest extern, ci izvorăşte dintr-o atitudine internă.
• Bucuria matrimonială, care poate fi experimentată chiar şi în mijlocul durerii, presupune acceptarea faptului că aceasta, căsătoria, este o legătură necesară de bucurie şi eforturi, de tensiuni şi de odihnă, de suferinţe şi eliberări, de satisfacţii şi căutări, de neplăceri şi de plăceri, întotdeauna în calea prieteniei, care îi determină pe soţi să aibă grijă de ei înşişi.
• După ce au suferit şi s-au luptat împreună, soţii pot experimenta că merită, pentru că au avut ceva bun, au învăţat ceva împreună sau pentru că pot valoriza mai mult ceea ce au. Puţine bucurii umane sunt la fel de adânci şi festive ca atunci când două persoane care se iubesc, au cucerit ceva ce a costat un efort comun.
• Este adevărat că dragostea este mult mai mult decât un consimţământ extern sau un fel de contract de căsătorie, dar este, de asemenea, adevărat că decizia de a conferi căsătoriei o configuraţie vizibilă în societate, cu anumite angajamente, îşi manifestă relevanţa: arată seriozitatea de identificare cu celălalt, indică o depăşire a individualismului adolescentin şi exprimă opţiunea fermă de a aparţine unul altuia.
• Căsătoria este o modalitate de a exprima cum cuibul matern a fost abandonat cu adevărat pentru a forma alte legături puternice şi pentru a-şi asuma o nouă responsabilitate în faţa altei persoane. Acest lucru merită mult mai mult decât o simplă asociere spontană pentru satisfacerea reciprocă, care ar fi o privatizare a căsătoriei.
• Căsătoria, ca instituţie socială, este o protecţie şi un canal de angajare reciprocă, pentru maturizarea iubirii, astfel încât opţiunea pentru celalalt să crească în soliditate, concretizare şi profunzime şi, în acelaşi timp, ca să-şi poată îndeplini misiunea în societate. De aceea, căsnicia depăşeşte orice modă şi persistă. Esenţa sa este înrădăcinată în însăşi natura persoanei umane şi a caracterului său social.
• Dragostea matrimonială nu are grijă, în primul rând când vorbim despre indisolubilitate, ca o obligaţie sau repetând o doctrină, ci să o întărească datorită unei creşteri constante sub impulsul harului. Dragostea care nu creşte începe să-şi asume riscuri şi putem să creştem numai prin a răspunde la harul divin cu mai multe acte de iubire, acte de afecţiune mai frecvente, mai intense, mai generoase, mai delicate, pline de bucurie.
• Dialogul este un mod privilegiat şi indispensabil de a trăi, de a exprima şi de a maturiza dragostea în viaţa matrimonială şi de familie. Dar presupune o lungă şi grea învăţătură.
• Unitatea la care trebuie aspirat nu este o uniformitate, ci o „unitate în diversitate” sau o „diversitate reconciliată”. În acest stil îmbogăţit de comuniune fraternă, diferiţii se întâlnesc, se respectă şi se apreciază, dar menţinând nuanţe şi accente diferite care îmbogăţesc binele comun.
• Abilitatea de a exprima ceea ce se simte fără să sufere este importantă; a folosi un limbaj şi un mod de a vorbi, care poate fi mai uşor acceptat sau tolerat de celălalt, chiar dacă conţinutul este exigent; a plănui propriile revendicări, dar fără a dezlănţui furia ca o formă de răzbunare şi a evita un limbaj moralizator care doar să urmărească să atace, să ironizeze, să învinovăţească, să rănească. Multe discuţii în cuplu nu sunt pentru probleme foarte grave. Uneori este vorba despre lucruri mici, puţin transcendente, dar ceea ce schimbă starea de spirit este modul de a le spune sau atitudinea asumată în dialog.
• Pentru ca dialogul să merite, trebuie să avem ceva de spus şi asta necesită o bogăţie interioară, care să se hrănească în citire, reflecţia personală, rugăciunea şi deschiderea spre societate. În caz contrar, conversaţiile devin plictisitoare şi inconsistente. Atunci când nici un soţ nu este cultivat şi nu există o varietate de relaţii cu alte persoane, viaţa de familie devine endogamică şi dialogul devine sărac.
• Iubirea între soţi face posibil ca toată viaţa emoţională să devină un bine pentru familie şi să fie în slujba vieţii în comun.

Sexualitatea nu este o resursă pentru a satisface sau un divertisment, deoarece este un limbaj interpersonal, în care celălalt este luat în serios, cu a sa valoare sacră şi inviolabilă.

Idealul căsătoriei nu poate fi configurat doar ca o donaţie generoasă şi dăruită, unde fiecare renunţă la toate nevoile personale şi doar are grijă să facă binele celuilalt fără nici o satisfacţie. Să ne aducem aminte că o adevărată iubire ştie cum să primească de la celălalt, este capabilă să se accepte vulnerabilă şi în nevoie, nu renunţă să accepte cu recunoştinţă sinceră şi fericită expresiile corporale ale iubirii în mângâiere, îmbrăţişare, sărut şi uniune sexuală.

• Când dragostea devine o simplă atracţie sau o afectivitate difuză, aceasta face ca soţii să sufere o fragilitate extraordinară atunci când afectivitatea intră în criză sau când atracţia fizică trece.
• Atunci când privirea faţă de soţ este constant critică, aceasta indică faptul că acea căsătorie nu a fost asumată ca un proiect de a construi împreună, cu răbdare, înţelegere, toleranţă şi generozitate. Acest lucru, puţin câte puţin, duce la o înlocuire a dragostei cu o privire inchizitoare şi implacabilă, prin controlul meritelor şi drepturilor fiecăruia, prin revendicări, prin concurenţă şi prin autoapărare.

Îmi amintesc de o vorbă care spune „apa care nu este în mişcare, miroase”. Aşa se întâmplă atunci când acea viaţă a iubirii din primii ani de căsătorie stagnează, se opreşte în mişcare, se opreşte din acea nelinişte care o împinge să meargă înainte.

Una dintre cauzele care duc la distrugerea matrimonială este cea de a avea aşteptări prea mari cu privire la viaţa conjungală. Atunci când realitatea este descoperită, mai limitată şi mai dificilă decât ceea ce a fost visat, soluţia nu este să gândim rapid şi iresponsabil în despărţire, ci să asumăm căsătoria ca o cale de maturizare, în care fiecare dintre soţi este un instrument al lui Dumnezeu pentru a-l face pe celălalt să crească.

Fiecare criză presupune o învăţare care permite creşterea intensităţii vieţii împărtăşite sau, cel puţin, găsirea unui nou înţeles al experienţei conjugale. În nici un caz nu ar trebui să ne rezumăm la o curbă descendentă, la o deteriorare inevitabilă, la o mediocritate suportabilă. Dimpotrivă, atunci când căsătoria este asumată ca o sarcină, care implică şi depăşirea obstacolelor, fiecare criză este percepută ca o ocazie de a se reuni pentru a bea cel mai bun vin.

• Într-o criză neprevăzută, cea mai afectată este comunicarea. În felul acesta, încetul cu încetul, cineva care era „persoana pe care o iubesc” devine „cel care mă însoţeşte întotdeauna în viaţă”, atunci numai „tatăl sau mama copiilor mei” şi, în cele din urmă, un ” ciudat „.
• În aceste momente este necesar să se creeze spaţii pentru a comunica de la inimă la inimă. Problema este că devine mai dificil a se comunica aşa într-un moment de criză, dacă nu s-a învăţat niciodată acest mod de comunicare. Este o artă care se învaţă în vremuri de calm, pentru a o pune în practică în vremuri grele.
• A devenit frecvent ca, atunci când cineva nu primeşte sau nu i se îndeplineşte ceea ce a visat, acest lucru să fie suficient pentru a pune capăt unei căsnicii. Deci nu va exista o căsnicie care să reziste.
• Durerea celor care au suferit nedrept despărţirea, divorţul sau abandonul trebuie să fie bineprimită şi apreciată, sau a celor care au fost forţaţi să întrerupă convieţuirea prin maltratarea soţului / soţiei. Iertarea pentru nedreptatea suferită nu este uşoară, dar este o cale pe care harul o face posibilă.
• Le cer părinţilor despărţiţi: „Niciodată, niciodată, niciodată să nu-l luaţi pe copil ca pe un ostatic. V-aţi despărţit pentru multe dificultăţi şi motive, viaţa v-a dat acest test, dar copiii nu suportă povara acestei despărţiri; să crească precum copiii care nu sunt folosiţi ca ostatici împotriva celuilalt soţ, să crească ascultând că mama vorbeşte bine despre tată, chiar dacă nu sunt împreună şi că tatăl vorbeşte bine despre mamă „.

Copiii

• Evanghelia ne aminteşte de asemenea: copiii nu sunt proprietatea familiei, ei au în faţă propria lor viaţă.
• Biserica este chemată să colaboreze, cu o acţiune pastorală corespunzătoare, astfel încât părinţii înşişi să-şi poată îndeplini misiunea educaţională. Mereu trebuie să facă acest lucru ajutându-i să-şi aprecieze propria funcţie şi să recunoască faptul că cei care au primit sacramentul căsătoriei devin adevăraţi slujitori ai învăţământului, pentru că, atunci când îşi formează copiii, ei construiesc Biserica.
• Copiii nu numai că îşi doresc ca părinţii să se iubească unul pe altul, ci şi să fie credincioşi şi să fie întotdeauna împreună.
• Adoptarea este o modalitate de a realiza într-un mod foarte generos maternitatea şi paternitatea şi vreau să-i încurajez pe cei care nu pot avea copii, să fie dăruiti şi să-şi deschidă dragostea matrimonială pentru a-i primi pe cei care sunt lipsiţi de un context familial adecvat.
• Creşterea între fraţi oferă o experienţă frumoasă de a avea grijă de noi înşine, de a ne ajuta şi de a ne lăsa ajutaţi de alţii.
• Este inevitabil ca fiecare copil să ne surprindă cu proiectele care izvorăsc din această libertate, care ne modifică sistemele, şi este bine ca acest lucru se întâmple. Educaţia implică sarcina de a promova libertăţile responsabile, care aleg cu discernământ provocările care se intersectează ; oameni care înţeleg, fără limite, că viaţa lor şi cea a comunităţii lor este în mâinile lor şi că această libertate este un dar imens.
• Atunci când un copil nu mai simte că este valabil pentru părinţii săi, chiar dacă este imperfect sau nu percepe că au o preocupare sinceră pentru el, acest lucru creează răni profunde, care provoacă multe dificultăţi în maturizarea lor. Această absenţă, această abandonare afectivă provoacă o durere mai intimă decât o eventuală corecţie primită după o acţiune rea.
• Corectarea este un stimulent atunci când eforturile sunt de asemenea evaluate şi recunoscute şi când copilul descoperă că părinţii săi păstrează o atitudine de răbdare, de încredere. Un copil corectat cu dragoste se simte luat în considerare, percepe că este cineva, avertizează că părinţii îşi recunosc posibilităţile.
• Una dintre mărturiile pe care copiii le au de la părinţi este că nu se lasă conduşi într-o atitudine mânie.
• Familia este prima şcoală a valorilor umane, în care se învaţă folosirea corectă a libertăţii.
• Atunci când copiii sau adolescenţii nu sunt educaţi să accepte că unele lucruri trebuie să aştepte, ei devin capricioşi, devin persoane care supun totul la satisfacerea nevoilor imediate şi cresc cu viciul „Vreau să am”. Aceasta este o mare înşelăciune care nu favorizează libertatea, ci o îmbolnăvesc.
• Familia este zona socializării primare, pentru că este primul loc în care cineva învaţă să se aşeze în faţa celuilalt, să asculte, să împărtăşească, să susţină, să respecte, să ajute, să convieţuiască.
• Este dificil a se gândi la educaţia sexuală într-un moment în care sexualitatea tinde să devină banalizată şi săracă. Ar putea fi înţeleasă doar în cadrul unei educaţii pentru iubire, pentru dăruirea reciprocă. În felul acesta, limbajul sexualităţii nu mai este sărac, ci iluminat.
• O educaţie sexuală care are grijă de o pudoare sănătoasă are o valoare imensă, deşi astăzi unii consideră că este o chestiune de altădată. Este o apărare naturală a persoanei care îşi protejează interiorul şi evită să devină un obiect pur. Fără pudoare, putem reduce afecţiunea şi sexualitatea la obsesiile care ne concentrează numai asupra genitalităţii, a morbidităţilor, care să ne distrugă capacitatea de a iubi şi a diferitelor forme de violenţă sexuală, care ne conduc să fim trataţi în mod inuman sau să îi rănim pe alţii.
• Casa trebuie să rămână locul în care se învaţă să se perceapă motivele şi frumuseţea credinţei, să se roage şi să-i slujească pe alţii.
• Educaţia în credinţă ştie să se adapteze fiecărui copil, deoarece resursele învăţate sau reţetele uneori nu funcţionează.
• Este esenţial ca în familie copiii să vadă într-un mod concret că pentru părinţii lor rugăciunea este cu adevărat importantă.
• Mai ales vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de toate mamele care se roagă fără încetare, aşa cum a făcut Sfânta Monica, pentru copiii care s-au întors de la Cristos.
• Exercitarea transmiterii credinţei către copii, în sensul facilitării exprimării şi creşterii lor, ajută familia să devină evanghelizatoare şi începe spontan să o transmită tuturor celor care o abordează şi chiar în afara propriului mediu familial.

***

(traducere din limba spaniolă de Cristobal Toro)

Distribuie cu: