Papa Francisc

Distribuie cu:

În 19 martie se împlineşte primul an de la publicarea  Exortaţiei Apostolice Amoris Laetitia a Papei Francisc. Cele 325 de puncte sunt un profund tribut al iubirii umane, în perfectă concordanţă cu Iubirea lui Dumnezeu. Acest text magisterial este o bijuterie, care revitalizează iubirea sinceră şi adevarată şi care serveşte pentru a medita asupra virtuţii cele mai importante: caritatea.

La prima sa aniversare, oferim un rezumat sub forma unor puncte scurte ale unor texte accentuate ale Exortaţiei Apostolice. Nu este vorba despre o selecţie fundamentală, pentru că important este conţinutul său integral. Este, mai bine spus, o prezentare didactică ordonată pe teme (Iubire, Căsnicie, Copii, Familie, Dumnezeu, Biserica şi familia, Familia şi societatea), care pot folosi pentru a răspândi conţinutul unui document papal care atinge inima oamenilor, inima familiilor şi inima societăţii.

Ideal este ca acest aperitiv plin de citate să trezească interesul în a analiza, a se regândi, a medita sau a citi pentru prima dată Amoris Laetitia.

Cuprins: Iubire; Căsătorie; Copiii; Familie; Dumnezeu, Biserică şi familie; Familie şi societate.

***

Familia

• O familie şi o casă sunt două lucruri care se pretind reciproc. Acest exemplu arată că trebuie să insistăm asupra drepturilor familiei şi nu doar asupra drepturilor individuale. Familia este un bun care nu poate lipsi în societate, dar trebuie protejată.
• Nimeni nu poate crede că slăbirea familiei ca o societate naturală bazată pe căsătorie este ceva care favorizează societatea. Se întâmplă contrariul: dăunează maturizării oamenilor, culturii valorilor comunităţii şi dezvoltării etice a oraşelor şi a satelor.
• Mulţi bărbaţi sunt conştienţi de importanţa rolului lor în familie şi trăiesc cu caracterul naturii masculine. Absenţa tatălui marchează grav viaţa de familie, educaţia copiilor şi integrarea lor în societate. Absenţa lui poate fi fizică, afectivă, cognitivă şi spirituală. Această absenţă privează copiii de un model adecvat de comportament parental.
• A avea răbdare nu înseamnă să-i lăsăm să ne manipuleze în mod continuu, sau să tolereze agresiunea fizică sau să ne permită să fim trataţi ca obiecte. Problema este atunci când cerem ca relaţiile să fie cereşti sau ca oamenii să fie perfecţi sau când ne punem în centru şi sperăm ca numai voinţa noastră să fie îndeplinită. Atunci totul ne face nerăbdători, totul ne face să reacţionăm cu agresiune. Dacă nu cultivăm răbdarea, vom avea întotdeauna scuze pentru a răspunde cu furie şi, în final, vom deveni oameni care nu ştiu cum să convieţuiască, antisociali, incapabili să amâne impulsurile, iar familia va deveni un câmp de luptă.
• În viaţa de familie nu poate domni logica dominaţiei unora asupra altora, sau concurenţa pentru a vedea cine este mai inteligent sau mai puternic, pentru că logica aceasta omoară iubirea.
• Când am fost ofensaţi sau deziluzionaţi, iertarea este posibilă şi de dorit, dar nimeni nu spune că este uşor. Adevărul este că în familie „comuniunea poate fi păstrată şi perfecţionată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, de fapt, o disponibilitate promptă şi generoasă a fiecăruia pentru înţelegere, toleranţă, iertare, reconciliere. Nicio familie nu ignoră faptul că egoismul, dezacordul, tensiunile, conflictele atacă cu violenţă şi, uneori, îşi rănesc propriile comuniuni „.
• Pentru a putea să iertăm, trebuie să trecem prin experienţa eliberatoare de a ne înţelege şi a ne ierta pe noi înşine. De atâtea ori greşelile noastre sau privirea critică a oamenilor pe care îi iubim ne-au determinat să ne pierdem dragostea pentru noi înşine. Asta ne face să ajungem să ne păzim de ceilalţi, să scăpăm de afecţiune, să ne umplem cu temeri în relaţiile interpersonale.
• Cineva care ştie că cel de lângă el îl suspectează întotdeauna, că îl judecă fără compasiune, că nu-l iubeşte necondiţionat, preferă să-şi păstreze secretele, să-şi ascundă căderile şi slăbiciunile, să se prefacă a fi ceea ce nu este. Pe de altă parte, o familie în care domneşte o încredere bazată pe afecţiune şi în care regăseşte întotdeauna siguranţa din nou, în ciuda tuturor lucrurilor, permite identificarea adevăratei identităţi a membrilor săi şi respinge în mod spontan înşelăciunea, falsitatea sau minciuna.
• O familie fără vise nu este posibilă. Atunci când o familie îşi pierde capacitatea de a visa, copiii nu cresc, iubirea nu creşte, viaţa slăbeşte şi se stinge.
• Micul nucleu de familie nu ar trebui să fie izolat din familia extinsă, unde sunt părinţii, unchii, verişorii şi chiar vecinii. În acea familie mare pot exista unii care au nevoie de ajutor, sau cel puţin de companie şi gesturi de afecţiune, sau pot exista suferinţe mari care necesită consolare.
• Este bine să tăiem rutina cu petrecerea, să nu pierdem capacitatea de a sărbători cu familia, să ne bucurăm şi să sărbătorim experienţele frumoase. Ei trebuie să fie surprinşi de darurile lui Dumnezeu şi să-şi hrănească entuziasmul de a trăi. Când ştiţi cum să sărbătoriţi, această abilitate reînnoieşte energia iubirii, vă eliberează de monotonie şi umple rutina zilnică cu culoare şi speranţă.
• Istoria unei familii este traversată de crize de tot felul, care fac parte şi din frumuseţea ei dramatică. Trebuie să ajutăm să descoperim că o depăşire a unei crize nu duce la o relaţie cu o intensitate mai mică, ci la îmbunătăţirea, stabilirea şi maturizarea vinului unirii. Nu trăiţi pentru a fi de fiecare dată mai puţin fericiţi, ci pentru a învăţa să fiţi fericiţi într-un mod nou, pe baza posibilităţilor de deschidere a unei noi etape.
• Ştiind cum să iert şi a te simţi iertat este o experienţă fundamentală în viaţa de familie.
• Familia trebuie să inventeze noi modalităţi în fiecare zi pentru a promova recunoaşterea reciprocă.
• Nicio familie nu este o realitate cerească şi făcută o dată pentru totdeauna, dar necesită o maturizare treptată a capacităţii lor de a iubi.

Dumnezeu, Biserică şi familie

• Spaţiul vital al unei familii ar putea fi transformat într-o biserică domestică, centrul Euharistiei, prezenţa lui Cristos aşezată la aceeaşi masă.
• Familia este chemată să împărtăşească rugăciunea zilnică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi comuniunea euharistică pentru a face dragostea să crească şi a deveni din ce în ce mai mult templul în care locuieşte Spiritul.
• În lumea de astăzi, putem aprecia mărturiile căsniciilor care nu numai că au durat în timp, ci continuă să deţină un proiect comun şi să păstreze afecţiunea. Aceasta deschide uşa unui drum pastoral pozitiv şi primitor, care permite o aprofundare treptată a cerinţelor Evangheliei. Cu toate acestea, de multe ori am acţionat în defensivă, iar noi am petrecut energiile pastorale amplificând atacul asupra lumii decadente, cu puţină capacitate proactivă de a arăta căi de fericire. Mulţi nu simt că mesajul Bisericii despre căsătorie şi familie a fost o reflexie clară a predicării şi atitudinilor lui Isus care, în timp ce propunea un ideal exigent, nu a pierdut niciodată din vedere o apropiere de compasiune faţă de persoanele fragile, precum femeia samariteană sau femeia adulteră.
• Un lucru este să înţelegem fragilitatea umană sau complexitatea vieţii şi un alt lucru este acceptarea ideologiilor care încearcă să împartă în două aspectele inseparabile ale realităţii. Să nu cădem în păcatul de a ne preface că îl înlocuim pe Creator. Suntem creaturi, nu suntem omnipotenţi. Ceea ce este creat ne precede şi trebuie primit ca dar. În acelaşi timp, suntem chemaţi să ne păzim omenirea, şi aceasta înseamnă, în primul rând, să o acceptăm şi să o respectăm aşa cum a fost creată.
• Dacă acceptăm că dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată, că dragostea Tatălui nu trebuie să fie cumpărată sau plătită, atunci putem iubi dincolo de orice, putem să-i iertăm pe alţii, chiar şi atunci când au fost nedrepţi cu noi.
• Căsătoria este un semn preţios, deoarece „când un bărbat şi o femeie celebrează sacramentul căsătoriei, Dumnezeu, ca să spunem aşa, este” reflectat „în ei, imprimă în ei trăsăturile lor şi caracterul permanent al dragostei Lui. Căsătoria este imaginea dragostei lui Dumnezeu pentru noi „.
• Familiile numeroase sunt o bucurie pentru Biserică. În ele dragostea îşi exprimă fecunditatea generoasă.
• Sarcina este un moment dificil, dar este, de asemenea, un moment minunat. Mama îl însoţeşte pe Dumnezeu astfel încât să aibă loc miracolul unei noi vieţi.
• Dragostea părinţilor este un instrument al dragostei Dumnezeului Tatăl, care aşteaptă cu plăcere naşterea fiecărui copil, îl acceptă fără condiţii şi îl acceptă în mod liber.
• Fiecărei femei însărcinate vreau să îi cer cu afecţiune: „Ai grijă de bucuria ta, să nu laşi nimic să îţi ia din bucuria interioară a maternităţii. Copilul acesta merită bucuria ta. Nu permite ca fricile, îngrijorările, comentariile de la alţii sau problemele să stingă acea fericire de a fi un instrument al lui Dumnezeu pentru a aduce o nouă viaţă lumii.”
• O căsnicie care experimentează puterea iubirii, ştie că această iubire este chemată să vindece rănile celor abandonaţi, să stabilească cultura întâlnirii, să lupte pentru dreptate. Dumnezeu a încredinţat familiei proiectul de a face lumea „domestică”.
• Cu mărturia şi cu cuvântul, familiile vorbesc despre Isus celorlalţi, transmit credinţa, trezesc dorinţa lui Dumnezeu şi arată frumuseţea Evangheliei şi stilul de viaţă pe care ni-l propune. Astfel, căsătoriile creştine vopsesc griul spaţiului public, umplându-l cu culoarea fraternităţii, a sensibilităţii sociale, a apărării fragilului, a credinţei luminoase, a speranţei active. Fertilitatea lor este extinsă şi tradusă în mii de moduri de a face prezentă dragostea lui Dumnezeu în societate.
• De multe ori, bunicii asigură transmiterea marilor valori nepoţilor lor, iar mulţi oameni pot recunoaşte că trebuie să aducă bunicii în mod precis pentru iniţierea în viaţa creştină.
• Fiecare căsătorie este o „poveste de mântuire” şi aceasta presupune că porneşte de la o fragilitate care, datorită darului lui Dumnezeu şi a unui răspuns generos şi creativ, dă loc unei realităţi din ce în ce mai solide şi preţioase.
• Transmiterea credinţei presupune ca părinţii să traiască adevărata experienţă a încrederii în Dumnezeu, a căutării, a necesităţii, pentru că numai în acest fel „o generaţie remarcă faptele eroice şi le transmite”.
• Prezenţa Domnului locuieşte în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile şi încercările zilnice. Când locuieşti cu familia ta, este greu să pretinzi şi să minţi, nu putem arăta o mască. Dacă iubirea încurajează autenticitatea, Domnul domneşte acolo cu bucuria şi pacea Lui. Spiritualitatea iubirii familiale este compusă din mii de gesturi reale şi concrete.
• Dacă familia se poate concentra asupra lui Cristos, el unifică şi luminează toată viaţa de familie. Durerile şi suferinţele sunt experimentate în comuniune cu crucea Domnului, iar îmbrăţişarea cu El permite să îndure cele mai grave momente.
• Există un punct în care dragostea cuplului atinge cea mai mare eliberare şi devine un spaţiu de autonomie sănătoasă: atunci când fiecare descoperă că celălalt nu este al lui, ci are un proprietar mult mai important, singurul său Domn.
• Este o experienţă spirituală adâncă de a contempla fiecare iubit cu ochii lui Dumnezeu şi de a-l recunoaşte pe Cristos în el. Acest lucru necesită o disponibilitate gratuită care permite să se evalueze demnitatea.

Familia şi societatea

• Slăbirea prezenţei materne cu calităţile sale feminine reprezintă un risc serios pentru pământul nostru. Apreciez feminismul atunci când nu pretinde uniformitatea sau negarea maternităţii. Deoarece măreţia femeilor implică toate drepturile care derivă din demnitatea lor umană inalienabilă, dar şi din geniul lor feminin, indispensabil societăţii.
• Dumnezeu îl pune pe tată în familie, astfel încât, cu caracteristicile valoroase ale masculinităţii sale, să fie „aproape de soţie, să împărtăşească totul, bucuriile şi necazurile, oboseala şi speranţele. Şi asta este aproape de copii, în ceea ce priveşte creşterea lor: atunci când se joacă şi când au ocupaţii, atunci când sunt fără griji şi când sunt în primejdie, atunci când se exprimă şi când sunt trişti, când se aruncă şi când se tem, atunci când fac un pas greşit şi când se întorc pentru a găsi calea; tatăl prezent, mereu. Spunând prezent nu este acelaşi lucru cu a spune controlor. Deoarece părinţii care controlează prea mult anulează copiii”.
• Individualismul acestor vremuri uneori duce la blocarea într-un mic cuib de securitate şi la simţirea altora ca la un pericol enervant. Totuşi, această izolare nu oferă mai multă pace şi fericire, ci închide inima familiei şi o privează de amplitudinea existenţei.
• Legătura virtuală dintre generaţii este o garanţie a viitorului şi reprezintă o garanţie a unei istorii cu adevărat umane. O societate a copiilor care nu-şi onorează părinţii este o societate fără onoare.
• Fenomenul orfelinatului contemporan, în ceea ce priveşte discontinuitatea, dezrădăcinarea şi căderea certitudinilor care modelează viaţa, ne provoacă să transformăm familiile noastre într-un loc în care copiii să-şi poată înrădăcina solul unei istorii colective.

***

(traducere din limba spaniolă de Cristobal Toro)

Distribuie cu: