Loading...

Betleem, salt divin

O scenă mai puţin obişnuită, petrecută la începutul anului în curs, în Padova, pe râul Brenta, mi-a revenit în minte zilele acestea. 

Betleem, salt divin spre umanitate

Distribuie cu:

Încercaţi să vă imaginaţi un bătrânel, distrus de neajunsurile vieţii, aruncându-se de pe un pod, la orele dimineţii, în apele reci ca gheaţa ale râului, sub privirile îngrozite şi neputincioase ale trecătorilor. Cine ar îndrăzni să-şi rişte viaţa, aruncându-se, în luna ianuarie, în apele reci ale râului, pentru a-l salva pe bătrânelul disperat? Nu poţi decât să fii spectatorul neputincios al unei scene îngrozitoare. Aceasta ar fi reacţia normală a oricui… „Viaţa mea e mai importantă decât viaţa celuilalt. De ce aş risca să mor şi eu?”. Printre noi mai există însă şi eroi. Oameni mai puţin obişnuiţi, oameni care nu ştiu să facă calcule, care reacţionează instinctiv, în sens pozitiv, oameni care îşi riscă propria viaţă pentru a şi-o salva, oameni care intră, poate chiar inconştient, în logica evangheliei, pentru a-i trăi paradoxul.

„De fapt, cu greu moare cineva pentru un [om] drept. Poate că pentru un [om] bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,7-8).

Ar fi fost de înţeles dacă, în apele reci ale râului, s-ar fi aruncat un fiu sau o rudă apropiată a victimei. Sau poate un conaţional. Un prieten. Dar nu… Un tânăr, mai mult, un emigrant senegalez, un marginalizat şi stigmatizat al societăţii, pe când se îndrepta spre locul de muncă, îşi face loc prin mulţime, priveşte şi, fără a sta prea mult pe gânduri, se aruncă, reuşind să-l aducă la mal pe bătrânelul încă viu. „Inima m-a îndemnat să merg”, avea să declare tânărul senegalez de 21 de ani, care mi-a reamintit de episodul evanghelic al samariteanului milostiv.

Există în profunzimea inimii noastre, dorinţa de a interveni, de a fi utili, de a-i ajuta pe semenii noştri, atunci când se află în dificultate. „Dacă vreau ca viaţa mea să aibă un sens, atunci trebuie să aibă un sens pentru alţii”, spunea Georges Bataille, recomandând astfel iubirea ca antidot împotriva egoismului şi închiderii. A uita de tine însuţi pentru celălalt poate deveni un exerciţiu de asceză şi de purificare a propriului egoism şi o poartă deschisă spre celălalt în generozitate, în dăruire gratuită, dezinteresată, în iubire autentică. Lumea este mult mai mare decât microcosmosul propriului „ego”, în care putem risca să devenim prizonieri, pierzându-ne libertatea. Uneori suntem prea raţionali. Facem calcule. Ezităm. Chiar şi la nivel colectiv, social, periodic, personaje dubioase ni se prezintă ca fiind adevăraţii, poate unicii, salvatori posibili, verificându-se însă, ulterior, ca fiind proprii salvatori, dezinteresaţi total de ceilalţi.

Spre deosebire de noi, Dumnezeu nu-şi încalcă promisiunile. El este fidel, coerent. Ne promite un Salvator şi ni-l trimite. „Pe când eram încă păcătoşi”, Dumnezeu simte compasiune şi îl trimite pe Cristos, în această lume rece, ca unic Salvator al omenirii. În grota Betleemului, putem contempla inima înduioşată, plină de iubire a lui Dumnezeu. El nu se dezminte şi, în umilinţă şi sărăcie, cum ne spune sfântul Anton, se întrupează. În grota Betleemului, înţelepciunea se bâlbâie, puterea devine slăbiciune, maiestatea se înjoseşte, regele îngerilor zace într-o iesle. Dumnezeu întrupat în gingăşia pruncului din Betleem să ne fie model de iubire şi slujire!

* * *

Material apărut în ediția on-line a revistei Mesagerul sfântului Anton, www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: