Atmosfera fidelităţii. (© Pixabay / Pexels)

Distribuie cu:

În fapt, fidelitatea nu arată aşa. Ea nu este nici perfecţionism şi nici un lucru ce se poate indolent trăda. Nu este reprimarea pulsiunii, nici rigorism „nemţesc”, nici un a vrea rigid… Dacă ar fi aşa, totul ar deveni o formă de stricteţe obositoare, un joc de scenă care, la un moment dat, se va epuiza fatal în defulare.

Psihosociologul J. Salomé, fondator al metodei terapeutice espere, explică faptul că fidelitatea e alcătuită din trei elemente: tu (adică persoana ta), celălalt (insul, valoarea, situaţia, faţă de care te angajezi să fii atent sau însuşi Dumnezeu) şi o cantitate inerentă de mister (nu ştii ce transformări vor fi în tine sau ce se poate întâmpla în timp cu celălalt). În consecinţă, trăirea reală a fidelităţii e descrisă printr-o formulă inedită: eu, cu ceea ce ştiu acum despre mine, îmi propun să fiu fidel faţă de ceea ce cred, sau îmi imaginez că ştiu, despre celălalt, luând în considerare cantitatea de noutate, care va apărea, probabil, între timp. Loialitatea devine o proiectare în viitor a ceea ce deţinem în prezent: „Am vrea să fie aşa şi peste ani, deoarece aşa suntem în stare azi”. Însă – continuă acelaşi J. Salomé – ca „să fie aşa”, este nevoie de un exerciţiu special de statornicie: a ta faţă de tine însuţi. Adică să ai grijă ca persoana ta să se menţină cât mai mult la fel în viitor. În momentul în care se schimbă acest tu, se vor modifica şi variabilele fidelităţii.

Dar grija de tine însuţi nu înseamnă un refuz al evoluţiei, o etanşare în faţa dezvoltării. Nu e încremenire statuară şi nici exerciţiu de perfecţionism (perfecţionismul ar fi o consecinţă a complexului ascuns de culpabilitate). Dimpotrivă, este angajare, mărturie şi responsabilitate. Adică, îţi propui să fii atent să nu se dilueze valorile de bază ale existenţei tale. Să spui şi „da” şi „nu”, când este cazul, cu seninătate coerentă, să îţi mărturiseşti onest starea în care te găseşti, printr-un consecvent examen de conştiinţă şi să îţi asumi capacitatea de a alege responsabil în existenţa ta. Înseamnă, în fapt, o atmosferă, o dispoziţie de fond în care vrei să-ţi instalezi fiinţa, un drum pe care îl parcurgi, crescând din ce în ce mai mult, cu simplitate şi speranţă.

Mai mult, fidelitatea nu e doar o stare sau capacitate de moment, ci este un proces. Un ins fidel nu este un stagnant, ci este dinamic. Statornicia se aprofundează, se purifică, se însuşeşte tot mai mult. Cu toţii o avem de învăţat. Dacă am fi tentaţi să credem că suntem deja cu tema rezolvată, fără a o mai aprofunda, atunci am deveni rapid, inadecvat, infatuaţi.

Dincolo de toate acestea, splendoarea fidelităţii este generată de faptul că ea este un rod al Duhul Sfânt (cf. Gal 5,22). Domnul deja ne-a dăruit-o fiecăruia, încă de la botez. E o sămânţă care creşte în fiinţa noastră, adesea poate fără să simţim, pentru că însuşi Dumnezeu lucrează la aceasta. Însă putem lucra şi noi!

Una dintre cele mai frumoase atmosfere evanghelice care descriu fidelitatea este scena servitorului găsit, atunci când se întoarce stăpânul său de la muncă (cf. Lc 12,43). Nu spune nimeni că ar fi trebuit să aibă treaba încheiată, să stea cu mâinile încrucişate şi să-i spună şefului cât de capabil şi fidel a fost. Dimpotrivă, deşi cu treaba neterminată, el este fericit că este la lucru (iar lucrul cel mai frumos este acela de a-ţi făuri un suflet). Aceasta este fidelitatea: când eşti găsit preocupat, muncind pentru ceva, pentru valori. Chiar dacă poate ai făcut sau nu ceva, tu nu cedezi, ci mergi înainte. Te îndeamnă smerenia, încrederea în Dumnezeu. Şi chiar de n-o finalizezi, spune Mântuitorul, doar faptul că eşti implicat într-o astfel de ocupaţie te face fericit. Aceasta este atmosfera frumoasă a fidelităţii în care vrem să ne inserăm.

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 155, iulie-august 2019.

Distribuie cu: