Loading...

Aroganța fariseului

„Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș. Fariseul, [stând] în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig»”. (Lc 18,10-12).

Aroganța fariseului

Distribuie cu:

Să luăm aminte înainte de toate, așa cum ne indică o veche zicere, că sunt patru feluri de trufie: când cineva își atribuie sieși binele avut; sau, când cineva se gândește că binele se datorează bunăvoinței lui Dumnezeu, dar crede că acest bine i-a fost pus la dispoziție grație meritelor sale; sau când cineva se laudă cu ceea ce nu are; și în sfârșit când, plin de dispreț față de ceilalți, vrea să fie aclamat doar el pentru ceea ce are. Lui i se potrivește următoarea expresie: Se umflă în pene pentru propriile merite, gândindu-se, în mod greșit, că are mai mult decât ceilalți (autor necunoscut).

Fariseul suferea de această rană: s-a întors de la templu neîndreptățit, deoarece și-a atribuit sieși meritul darurilor dumnezeiești și că s-a considerat pe sine mai competent decât vameșul. Iată leul mort și câinele viu, despre care Solomon spune: „Căci este mai bun un câine viu decât un leu mort” (Qoh 9,4), adică: mai bine un vameș smerit decât un fariseu arogant. […].

Ecleziasticul întărește: „Trei tipuri de [oameni] a urât sufletul meu și am fost provocat de viața lor: săracul arogat, bogatul mincinos și bătrânul adulter, lipsit de înțelegere” (Sir 25,2). E numit arogant cel care trece dincolo de (lat. super vadens); mincinos, din lat. mendax, cel care seduce mintea celuilalt; bătrân lipsit de pricepere e cel care nu se cunoaște pe sine, din lat. senex se nesciens: adică se vaită din pricina vârstei înaintate; sau e lipsit de tăria sentimentelor, deoarece fiind într-o etate târzie devine nătâng. Medicii (lat. physici) afirmă că vârsta copiilor ca și cea a vârstnicilor are anumite analogii: în cei dintâi sângele nu e încă pe deplin cald, pe când în aceștia din urmă e deja rece. […]. Aceste trei tipuri de oameni se regăsesc în profilul fariseului, după cum la fel de bine în toți cei aroganți.

Să ne rugăm, așadar, fraților preaiubiți, Domnului nostru Isus Cristos ca El să alunge din noi trufia fariseului și să ne sădească în inimi evanghelia smereniei sale, ca să putem urca spre templul slavei la învierea de apoi, să ne învrednicim a fi puși la dreapta sa pentru a fi părtași de fericirea veșnică.

Predicile Sfântului Anton de Padova, Duminica a XI-a după Rusalii, I,3.4

Există un consens cu privire la mândrie, anume că ea ar reprezenta rădăcina tuturor relelor. E cert, de vreme ce și păcatul originar a ținut tot de un abuz din spectrul trufiei, așezarea într-o poziție care nu îi revenea decât lui Dumnezeu. Așa că, mândria a rămas în conștiința colectivă ca răul în rangul cel mai înalt.

Cu toate acestea, un spectacol trist pe care îl întâlnim în societate, în viața curentă, e tocmai că oamenii simțitori, curați, blânzi, umili sunt de obicei obiectul batjocurii, al derâderii unanime. Bunătatea, care e strâns legată de smerenie și de puritate, este percepută drept prostie. Incapacitatea de a stârni valuri, de a brutaliza și de a epata cu orice preț este socotită drept o infirmitate civică și, deci, obiect al derâderii.

E adevărat că încrederea în propriile puteri, în valorificarea talanților și în propria zestre profesională este absolut necesară unei vieți rodnice, reușite, dar cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de (lat. super vadens) limitele firești. Cu alte cuvinte virtutea pe care o consideri ca fiind merit încetează să mai fie virtute. După cum amintea sfântul Anton de analogia din Ecleziast, cea dintre câinele viu și leul mort. În zadar te evaluezi ca fiind puternic, rarisim, competent, frumos, de temut, asemenea leului, dacă tu nu te mai regăsești pe lista celor vii. Ești dincolo, în afara a ceea ce contează. Încetezi să mai fi puternic, rarisim, de temut etc.

Cu certitudine în arealul unui arogant nu mai încape nimic. Nu încap nici ceilalți, nu încape nici Dumnezeu, nu încape nimeni. Singurul locuitor al ființei sale este el însuși. Motiv pentru care trufia ajunge fără îndoială la autodivinizare. Cel arogant nu mai are nevoie de nimic, el și-a dat singur totul. Bunăoară, sfântul Anton afirmă că cel arogant crede că are mai mult decât ceilalți. De unde și atitudinea de a privi mereu de sus și de a vedea totul redus în raport cu măreția proprie.

De aceea e bine ca uneori să ne testăm propria aroganță, vanitate și să nu ne dăm credit total propriilor abilități decât și numai în raport cu Dumnezeu. Întrucât tot sfântul Anton spunea că nu este al tău ceea ce nu poți duce cu tine.

* * *

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXV, nr. 147, martie-aprilie 2018.

Distribuie cu: