Armata Maicii Domnului: Dacă am şti să-l adorăm!
Oh, dacă am şti să îl adorăm cu adevărat pe Dumnezeul nostru nemărginit de bun, Creatorul, şi pe Isus Răstignit, Mântuitorul, cât de departe am ajunge în drumul nostru spre Cer! Am înainta din culme în culme şi din victorie în victorie spre înălţimile desăvârşirii şi ale rugăciunii sfinţilor.
AMD: Dacă am şti să-l adorăm...
Distribuie cu:
Acesta este marele secret al sfântului Francisc, învăţat pe braţele Tatălui ceresc, lângă Inima Răstignitului şi a sfintei sale Mame. Acest secret fratele Francisc l-a dezvăluit prima dată fratelui Rufino: Ah, dacă ai şti să îl adori cu adevărat!… Cu ajutorul bunului Dumnezeu, tu, frate, te-ai înălţat şi ai învins voinţa ta omenească de dominare asupra celorlalţi şi de dorinţă de prestigiu, datorate originii tale nobiliare, deci omului vechi din tine. Dar acesta este numai începutul: va mai trebui nu o dată, ci de zeci, sute de ori de acum încolo să îţi învingi această voinţă omenească, lucru la care nu vei ajunge luptând, ci adorând (Cf. Éloi Leclerc, La sagesse d`un pauvre, p. 92.). Omul care îl adoră pe Dumnezeu recunoaşte că nu există un altul atotputernic, afară numai de El singur, şi îl acceptă pe acest Dumnezeu cu toată puterea şi profunzimea inimii sale, cu toată dragostea de care este în stare. El se bucură de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Dumnezeu există pentru el şi el există pentru Dumnezeu, şi, ca atare, aceasta îi este de ajuns şi îl face liber.
Da, sfântul Francisc şi Maria ne învaţă să îl adorăm pe Domnul. El este numit perfectul adorator al Tatălui, în duhul sfinţeniei şi adevăr. El păstra la inima sa tot timpul cuvintele şi sfânta pătimire a Domnului. Când el îşi înălţa mintea şi inima spre Dumnezeu, întreaga natură, păsările, animalele şi vietăţile din jurul său, ascultau de el şi îl respectau. Aşadar, adevăratul adorator are întotdeauna o minte şi o inimă curată, liniştită: nici o preocupare sau necaz cotidian nu-i poate tulbura şi îndepărta cugetul de la Dumnezeu şi de la rugăciune. Doar cel cu o minte şi o inimă curată, care dispreţuieşte lucrurile pământeşti şi tinde numai spre cele cereşti, ajunge la rugăciunea neîncetată şi neobosită.
Rugăciunea de adorare este, prin excelenţă, rugăciunea de laudă şi de binecuvântare a lui Dumnezeu; această rugăciune era aerul şi respiraţia lui Francisc. Astfel de rugăciune ne dobândeşte harul de a-l recunoaşte şi a-l simţi prezent pe Domnul, în primul rând acolo unde El este prezent în plinătate şi prin excelenţă, adică în biserici şi în locurile sacre (acele locuri în care este prezentă sau reprezentată Crucea Mântuitorului). Francisc mărturiseşte în Testamentul său: „Şi Domnul mi-a dat atâta credinţă în biserici, doar numai îngenunchind şi spunând cu simplitate: «Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, aici şi în toate bisericile Tale din lumea întreagă, şi te binecuvântăm, pentru că prin Sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea»” (FF 111).
Modelul perfect de adorare şi urmare a lui Isus a fost, însă, pentru Părintele Francisc, Maria, Maica Sa. Maria, avocata Sărăcuţului, i-a obţinut primul har special la începutul misiunii sale. Rugându-se ei, în bisericuţa Sfânta Maria a Îngerilor, ea i-a dăruit harul de a naşte în el şi în fraţii săi duhul adevărului evanghelic al cărui prim rod a fost punerea în practică supremei sărăcii a apostolilor trimişi în misiune de Domnul(Cf. FF 1051).
Adorarea lui Dumnezeu ne schimbă viaţa: aceasta devine o slujire continuă a lui Dumnezeu, în pocăinţă şi împărtăşirea suferinţelor şi sărăciei Răstignitului. Privind la Maria, Francisc a înţeles că ea nu este numai modelul celui încercat, ci aceea care suferă inimă lângă inimă cu Fiul ei, într-un singur suspin de iubire şi o singură suferinţă mântuitoare.
Cerând harul dumnezeiesc de a-l adora pe Isus Mântuitorul cu inima Mariei şi cu evlavia Sfântului Francisc vom înţelege înţelepciunea jertfirii. Maria, rămânând dreaptă la picioarele Crucii, în totală uitare de sine, nu a putut urca acolo pe Crucea Fiului ei iubit, decât prin plânsul ei şi totala sărăcie, aceea a dăruirii şi jertfirii totale. Această îngemănare a suferinţei şi sărăciei lui Cristos şi a Maicii Sfinte, la care se face părtaş Sărăcuţul din Assisi, a fost înălţător cântată de poetul Dante Alighieri, în a sa „Divina Comedie”, (Cântul XI, Paradisul):
„Încât, pe când rămase jos Maria,/ Ea plânse pe-a lui Crist cruce urcată. (…)/ Francisc și Sărăcia: acești îndrăgostiţi/ Dau drumul lungii mele cuvântări/ A lor armonie și veselul lor chip/ Dulcea privire și-amorul lor fierbinte,/ La mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte.”
***
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 141, martie-aprilie 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com
