Distribuie cu:

Iar ceea ce trebuie să mărturisesc de la început este bucuria descoperirii că elevii pe care i-am cunoscut în satele pe unde am trecut erau nu numai mult mai români şi mult mai europeni decât politicienii lor din capitală, dar că vorbeau o limbă română corectă, fără pic de accent. Îmi aminteam cum vorbeau, cât de rusificate le erau accentele – în decembrie 1989, când i-am întâlnit pentru prima dată – chiar şi scriitorilor veniţi de la Chişinău şi nu puteam să nu recunosc cu emoţie cum, în pofida tuturor greutăţilor, timpul curge unificându-ne. Numit Antinostalgia, proiectul Europei Libere îşi propunea să se opună propagandei post-comuniste despre „tot era mai bine pe vremea ruşilor”, idee implementată împotriva rădăcinilor şi speranţelor europene.

Miercuri, 5 februarie

Pentru că avionul de Chişinău este la 7.50, mă trezesc la 5.00 şi plec de acasă la 6.00, ca să pot ajunge la aeroport cu ceva mai mult de o oră înaintea plecării. E întuneric încă şi bate vântul. Plouă urât ca-ntr-o toamnă târzie, când până ieri fusese primăvară şi, de fapt, ar trebui să fie iarnă şi nămeţi. Sunt, din păcate, cu părere de rău, mai puţin entuziasmată de plecare de cât fusesem cu câteva zile în urmă, când mă bucurasem la gândul că voi merge într-un proiect al Europei Libere în câteva şcoli săteşti din Basarabia. După ce am băut un nes şi am găsit un taxi, am revenit la bunele sentimente şi am reuşit să ajung la avion, după o imensă şi umilitoare coadă la zboruri internaţionale („Nu e o greşeală?”, am întrebat. „Eu merg la Chişinău”).

La Chişinău m-a aşteptat la aeroport Lina Grâu, cu al cărei nume minunat fusesem încântată să port corespondenţa de aranjare a călătoriei. Când am ajuns la hotel, prima grijă a fost să întreb dacă există canale TV în limba română. În urmă cu un an, când fusesem ultima oară la Chişinău – cu prilejul unui colocviu organizat de Facultatea de Istorie, Memorialul de la Vilnius (Lituania) şi Memorialul de la Sighet (România) – locuisem într-un hotel dintr-un lanţ internaţional în care televizoarele aveau 15 canale, toate în limba rusă (chiar şi canalul public existent în ambele limbi, se afla doar în limba rusă). Îmi aminteam încă deprimarea de atunci.

Mi-am propus să încep ziua basarabeană cu o oră de somn – dormisem noaptea mai puţin de patru ore. Afară ploua urât, ca şi la Bucureşti, şi primul punct din program îl aveam la ora 14.00: o dezbatere filmată pe tema Antinostalgiei cu Vitalie Ciobanu şi Vasile Botnaru.

După ce am căutat (şi am găsit) canalele în limba română şi cele ruseşti cu filmele subtitrate în româneşte, ceea ce însemna că nu se mai presupune că toată lumea ştie ruseşte, reuşesc să adorm o oră.

Redacţia Europei Libere extrem de plăcută, luminoasă, cu spaţii aerate în care stau la birouri tineri, fete şi băieţi. De-a lungul coridoarelor un fel de acuarele extrem de decorative reprezentând aproape muzical peisaje şi flori în nenumărate tonuri ale aceleiaşi culori oarecum misterioase, greu de definit. Sunt evident opera aceluiaşi artist. Aflu că originalitatea ţine de tehnica folosită: în loc de vopsele şi apă, în cazul lor este folosit vinul. Deci, nu acuarele, ci vinarele, o artă emoţionant de specifică pe un pământ atât de faimos pentru vinurile pe care le produce. Îmi face plăcere să îl întâlnesc pe Vasile Botnaru, autorul acestor ingenioase opere şi directorul redacţiei Europei Libere din Republica Moldova. Ne cunoşteam mai demult, dar nu-i cunoşteam niciuna dintre aceste esenţiale calităţi. Îl întâlnesc pe Vitalie Ciobanu, scriitorul basarabean de care mă simt cu adevărat apropiată şi unul dintre foarte puţinii critici literari la a căror părere ţin. O întâlnesc pe Valentina Ursu cu care ne cunoaştem şi ne simpatizăm de la Sighet. Fac cunoştinţă şi cu ceilalţi care se află la această oră în redacţie şi mă simt intrată brusc în familia lor, care, în contextul vieţii publice de la Chişinău, reprezintă o elită de tip european.

Discuţia în trei, interesantă şi originală ca format prin faptul că moderatorul rămâne în picioare şi îşi domină în felul acesta conlocutorii, se transformă, pornind de la tema existenţei unei nostalgii după comunism la generaţiile vârstnice şi a necunoaşterii comunismului de către tineri, într-o analiză a dificultăţilor de comunicare între generaţii şi pături sociale diferite. Argumentele se desfăşoară cu tristeţe şi pasiune, încât, când aflu că cele 45 de minute ale emisiunii s-au încheiat, nu-mi vine să cred, am mai fi putut vorbi împreună ore întregi.

Joi, 6 februarie

La 9.30, după micul dejun, mă întâlnesc în hol cu Oana Serafim, directorul secţiei române a Europei Libere care sosise în cursul nopţii de la Praga. Ne cunoaştem, ne simpatizăm şi ne simţim solidare de mult, iar prezenţa ei în cadrul călătoriei a fost unul dintre punctele de atracţie ale proiectului. Plecăm împreună spre sediul Europei Libere aflat în imediata apropiere şi, de acolo, cu două microbuze pline de ziarişti, spre liceul din Căuşeni, prima noastră destinaţie şi primul target al proiectului. Fac cunoştinţă cu Mark Măzăreanu, profesor universitar şi activist civic, invitat titular împreună cu mine al „Antinostalgiei” şi ne îmbrăţişăm cu Emilian Galaicu Păun, poetul prin excelenţă, deşi este şi editor şi jurnalist de excepţie, cel mai prezent scriitor de la Chişinău în revistele literare din România. Când Lina Grâu m-a întrebat pe cine aş vrea să întâlnesc la Chişinău, răspunsesem: Vitalie Ciobanu, Galaicu Păun şi Anatol Petrencu, marele istoric care a reprezentat mereu Basarabia în dezbaterile de la Memorialul din Sighet.

Cele aproape două ore ale drumului se desfăşoară într-o atmosferă de elevi în vacanţă, cu discuţii interesante şi schimburi vii de idei. Mărturisesc ruşinată că îmi pare bine că nu există autostradă, pentru că pot vedea satele prin care trecem. Este, cred, principalul motiv pentru care m-am bucurat să vin. Deşi ceea ce văd nu este vesel. Cerul încărcat de nori baroci, aproape negri, din care cade intermitent o ploaie murdară, atârnă jos peste un peisaj cenuşiu, cu sate sărace lipsite de culoare. În mod ciudat, deşi par vechi, casele nu au nimic tradiţional, nu zăresc niciun calidor, niciun stog de paie, nicio căpiţă de fân, niciun fel de acareturi ţărăneşti. Probabil, colhozurile le-au şters de mult de pe faţa pământului. Ceea ce supravieţuieşte este un aer posac de trecut, ţinând de istoria recentă, sovietică.

La un moment dat, la o oarecare distanţă de şosea, mă frapează, proiectată pe norii gri, silueta înaltă a unei biserici. Este şocantă şi am nevoie de câteva secunde mirate ca să înţeleg de ce; de pe acoperişul plat, biserica înalţă spre cer două turnuri care nu seamănă între ele. Unul are forma arhitecturii tradiţionale ruseşti a bulbului de ceapă, celălalt este ascuţit, asemenea turlelor de la Trei Ierarhi, de la Moldoviţa sau de la Voroneţ. Simbolul acestei alăturări, care nu reuşeşte să se amestece, este atât de violent, încât pare nereal, ca şi când ar fi fost o făcătură aşezată în drum demonstrativ. Este ca un decoct de istorie care nu mai are nevoie de cuvinte, care, pur şi simplu, rezumă.

Căuşeni nu este un sat, ci un orăşel, centru raional (cuvântul raion, care în România îţi rostogoleşte gândul departe, în stalinism, aici e încă în uz). Liceul Alexei Mateevici este o clădire mare, nouă, luminoasă, cu un amfiteatru care ne aşteaptă pavoazat cu lozinci şi fotografii comuniste, ca scenografie pentru proiectul Antinostalgie. Descopăr fotografia lui Leonid Brejnev înconjurat de copii, mă mir, şi mi se aduce aminte că, înainte de a deveni lider al Uniunii Sovietice, a fost prim-secretar al Republicii Sovietice Moldoveneşti. Proiectul nostru este gândit, complex şi nuanţat, moderatoarea Lina Grâu este o vorbitoare convingătoare şi volubilă, iar înaintea discuţiilor se proiectează câteva scurte filme realizate de echipa Europei Libere: un generic al Antinostalgiei cu o cucoană care spune că era mai bine înainte, pentru că era totul clar, şi un fost soldat în trupele care au ocupat Praga în ’68 care îşi povesteşte experienţa; un reportaj filmat în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, unde vizitatori de diverse vârste sunt lăsaţi să îşi spună impresiile; un interviu în Muzeul Comunismului din Praga cu o tânără fată care se întreabă cum ar fi reacţionat, dacă ar fi trăit în comunism; un alt interviu filmat cu o profesoară de la Universitatea din Vilnius, care vorbeşte despre experienţa postcomunistă a Lituaniei (pe care basarabenii nu pot să nu o invidieze). Apoi vorbim şi dialogăm noi şi nu pot să nu mă gândesc – ascultându-mi cu admiraţie colegii scriitori – cât de utilă este (şi ar fi) implicarea scriitorilor în pledoaria împotriva sechelelor comuniste din societăţile noastre postcomuniste.

Am mâncat în grabă într-un restaurant mare, cu glicine artificiale şi loc de joacă pentru copii, cu desene animate ruseşti, şi am ajuns rulând contracronometru la întâlnirea de la o cafenea-club, unde ne aşteptau câteva zeci de adolescenţi, cea mai mare parte dintre ei veniţi în grup compact cu profesoara lor. Au rulat aceleaşi filmuleţe, dar restul a fost mult deosebit, pentru că de data aceasta a fost vorba de un adevărat dialog, tinerilor din faţa noastră nu trebuia să le predăm alfabetul, ci puneau întrebări inteligente şi povesteau despre bunicii lor deportaţi în Siberia. A fost şi prof. Anatol Petrencu, un adevărat specialist în istoria comunismului, care a vorbit electrizând publicul.

Am ajuns la hotel pe la 9.00, după 12 ore, dar eram prea obosită ca să se pună problema să vreau să mai mănânc. Aveam o portocală şi, mâncând-o, am privit emoţionată diverse emisiuni pe canalele româneşti. 

Vineri, 7 februarie

Din nou, plecare la 9.30, doar echipa Europa Liberă, Mark Măzăreanu şi eu. În pofida somnului lung, dar foarte agitat, mi se părea totul mai puţin optimist decât ieri. Peste noapte ninsese şi, pe alocuri, câmpul avea un fel de petece albe. N-am înţeles de ce nu era acoperit de zăpadă uniform şi câtva timp m-am încăpăţânat să privesc şi să dezleg întrebarea. Probabil, terenurile arate şi cele nearate reacţionau diferit la stratul de nea.

Pe drum spre Sălcuţa (ce fermecător este obiceiul diminutivelor în Basarabia!) ne-am oprit la muzeul Mateevici, cu statuia lui de sfânt făcut de un sculptor influenţat de Gh. Anghel, cu casa modestă care mi-a amintit-o pe cea a lui Vasile Voiculescu, cu lumânări arzând pentru toţi poeţii morţi. Mi s-a părut nu numai impresionantă, ci şi sfâşietoare dăruirea profesorului din sat, care luptase ani de zile ca să amenajeze acest omagiu adus poetului şi preotului rămas viu în sufletul basarabenilor printr-o poezie închinată limbii române.

Liceul „Meşterul Manole” din Sălcuţa este, în felul lui, o capodoperă de organizare, profesionalism, dăruire şi inteligenţă, un argument pentru cât de mult se poate face atunci când vrei într-adevăr să faci. Directoarea liceului, doamna Liuba Pleşca, este evident nu numai un mare suflet, ci şi un mare talent managerial. Întreaga şcoală arată ca un muzeu, dar ea conţine şi un adevărat muzeu etnografic. Tot ce nu mai exista în satele prin care trecusem, obiecte de lemn, cu crestături, ţesături, alesături, cusături minunate, oale de pământ, furci, fuse şi caiere de lână, covoare, ştergare, ouă roşii, toate formele de frumuseţe sedimentată de-a lungul secolelor era adunată cu grijă, salvată şi oferită admiraţiei şi mândriei copiilor. O bibliotecă mare, ordonată pe sistem zecimal, se oferea cu acces liber la raft elevilor, o sală mare de festivităţi şi spectacole, plină de elevi frumoşi, cu ochii sclipind de inteligenţă, îmbrăcaţi în uniforma şcolii cu graţioase jachete bordo. Şcoala are aproape 50 de profesori şi mai bine de 550 de elevi, şi tot ce vezi dovedeşte că formează la un loc o familie cu standarde intelectuale şi morale impresionante, o familie cu aspect european şi cu suflet românesc. Discuţiile, întrebările, răspunsurile s-au petrecut într-o impresionantă comprehensiune şi, din tot ce vedeam, deduceam că ne aflăm într-un loc în care nu mai e nevoie să pledăm împotriva nostalgiei comunismului, că dacă există o nostalgie în această oază culturală românească, ea este după Basarabia şi România de dinainte de ocupaţia sovietică. Cereau cât mai multe cărţi despre istoria României şi am promis toate publicaţiile Memorialului şi am plecat cu sufletul încărcat de lumina pe care au reuşit să o facă să lumineze grupul acela de profesori, făcându-şi datoria de apostoli, satul cu nume diminutival dintre dealurile Basarabiei.

Seara am reuşit să ajungem la timp la Biblioteca Naţională, unde ambasadorii Poloniei şi României ne-au făcut onoarea să vină să vorbească sălii de intelectuali strânşi la întâlnirea cu echipa proiectului Antinostalgia. S-a vorbit despre postcomunism şi despre felul în care ieşirea din infern (anabasis numeau vechii greci această situaţie) depinde nu numai de fiecare dintre ţările noastre, ci şi de fiecare dintre noi.

Am revenit la Bucureşti cu mai multă speranţă decât credeam că voi găsi în acea parte de ţară, mereu înstrăinată, pentru care noi suntem Europa, am revenit recunoscătoare pentru trăinicia menţinută eroic a legăturilor dintre noi, cărora noi le suntem mereu datori.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: