Loading...

1 Mai. Sfântul Iosif Muncitorul

În cartea lui Georges Auzou, intitulată: De la sclavie la slujire, autorul scoate în evidenţă cum poporul ebraic a trecut de la sclavia Egiptului la slujirea Domnului (Yhwh).

1 Mai. Sfântul Iosif Muncitorul

Distribuie cu:

În cartea lui Georges Auzou, intitulată: De la sclavie la slujire,[1] autorul scoate în evidenţă cum poporul ebraic a trecut de la sclavia Egiptului la slujirea Domnului (Yhwh). Iată câteva pasaje din Cartea Exodului, de unde deducem această trecere de la sclavie la slujire: „Domnul a zis: «Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea, într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere, spre locul canaaneenilor, heteilor, amoreilor, ferezeilor, heveilor şi iebuseilor. Şi acum, iată, strigătul fiilor lui Israel a ajuns până la mine şi am văzut asuprirea cu care îi asupresc egiptenii! Acum mergi, te trimit la Faraon! Scoate poporul meu, pe fiii lui Israel, din Egipt!»” (Ex 3,7-10). Moise i-a spus faraonului: „Așa vorbește Domnul Dumnezeul evreilor: «… Lasă poporul meu [să plece] ca să-mi slujească!” (Ex 10,3). După ce a rezistat cu inima împietrită, după ce s-a văzut învins de intervențiile Domnului, „Faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: «Mergeţi şi slujiţi Domnului!»” (Ex 10,24); „Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii, şi a fost strigăt mare în Egipt, căci nu era casă în care să nu fie un mort. I-a chemat [Faraon] pe Moise şi pe Aaron noaptea şi le-a zis: «Ridicaţi-vă şi ieşiţi din mijlocul poporului meu voi şi fiii lui Israel! Mergeți să-i slujiţi Domnului, după cum aţi zis!»” (Ex 12,30-31).

În sărbătoarea Hramului, dedicată sfântului Iosif Muncitorul, să spunem şi noi că vrem să lăsăm păcatul, pentru a-i sluji Domnului, iar pentru a putea să facem trecerea de la sclavie la slujire, să ne deschidem inimile, sufletele și mințile, pentru a înțelege ce ne învață Domnul în această sărbătoare!

Sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul, la origine a fost o sărbătoare laică, ce are pe scurt următorul istoric: pe data de 1 Mai 1886, muncitori din Chicago au făcut o grevă prin care cereau reducerea timpului de lucru la 8 ore pe zi, manifestare ce a fost înăbuşită în sânge. Trei ani mai târziu, în anul 1889, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii, s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea zilei de muncă de 8 ore. De asemenea, în anul 1889, la Paris, Organizaţia internaţională a muncii a stabilit ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor, devenind mai apoi un eveniment anual.

Biserica nu a rămas indiferentă acestor manifestări muncitoreşti, adesea lipsite de pace, prin urmare, în anul 1955, papa Pius al XII-lea încreștinează sărbătoarea muncii, alegându-l pe sfântul Iosif, soțul preacurat al preasfintei Fecioare Maria și Tatăl purtător de grijă al lui Isus, ca patron al muncitorilor.

Mai înainte de a medita asupra calităţilor sfântului Iosif, ca muncitor umil, atent la vocea lui Dumnezeu, care ştie să renunţe la planurile sale umane, pentru a urma planul divin, aş vrea să parcurgem împreună, pentru câteva clipe, istoria mitologiei şi cea a Bibliei, pentru a observa că realitatea muncii a fost în același timp iubită și urâtă deopotrivă.

În mitologia mesopotamiană se povesteşte că la un moment dat s-a dat o luptă în cer: zeii inferiori s-au răsculat împotriva zeilor superiori. Cauza acestei răscoale a fost munca: zeii inferiori trebuiau să muncească pentru zeii superiori, ceea ce a provocat invidie, ducându-i la răscoală. Pentru a rezolva problema, una din tradiţiile mesopotamiene, numită tradiţia Eridu,[2] povesteşte că un zeu inferior a fost sacrificat, iar cu sângele lui, amestecat cu argilă, a fost creat omul, cu scopul de a-i înlocui pe zei la muncă. Unii oameni au acceptat această soartă, alţii au încercat, prin fapte eroice, să-şi merite prerogativele de zei, pentru a nu mai munci.

Povestirile biblice despre creaţie conțin anumite asemănări: după ce l-a creat pe om din ţărână, i-a suflat în nări suflare de viaţă, „Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a pus în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească” (Gen 2,5). Aceasta era o situaţie plăcută, munca nu era prea grea, deoarece era făcută la prezenţa lui Dumnezeu, însă omul nu a fost mulţumit cu această situaţie a sa, de aceea a dat ascultare şarpelui, care spune: mâncaţi din pom şi veţi deveni asemenea cu Dumnezeu (cf. Gen 3,4-5). Urmarea nu a fost întocmai: omul nu a devenit asemenea cu Dumnezeu prin această faptă, dimpotrivă, pentru a-şi continua existenţa a trebuit să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, cu multă trudă şi-a câştigat hrana din munca pământului (cf. Gen 3,17).

După cum vă daţi seama, din cele mai vechi timpuri, omul şi-a pus întrebări asupra necesităţii muncii, până la a ajunge să facă greve împotriva muncii, să se răzvrătească. Pare o realitate dramatică, o situaţie de care uneori am vrea să scăpăm. Dar când nu avem serviciu, tânjim după el.

Desigur, au existat şi persoane şi organizaţii care au lăudat valoarea muncii, mai ales dacă aceasta era făcută de altcineva. De exemplu, Marx, prin mişcarea socialist comunistă, spunea: munca ne face liberi. Aşa era scris şi pe poarta de intrare în lagărele de concentrare: Arbeit macht frei = munca ne face liberi, și sfârșeau în crematorii. În cele din urmă, suntem tot în această situaţie tragico-dramatică a muncii.

Dar să privim puţin mai în profunzimea lucrurilor, adoptând o gândire spiritual-biblică. Spuneam în introducere că evreii, fiind oprimaţi în Egipt, au strigat la Domnul şi El le-a trimis un eliberator în persoana lui Moise. Prin Moise, Dumnezeu i-a eliberat, i-a condus prin deşert, pentru a le da ţara promisă. Tocmai la originea eliberării lor din Egipt, Moise exprimă trecerea de la sclavie la slujire, spunând faraonului: „Aşa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: «Lasă poporul meu [să plece] ca să celebreze o sărbătoare în cinstea mea în pustiu!»” (Ex 5,1). Moise a trăit la curtea faraonului şi a văzut cum sunt trataţi sclavii, de aceea ascultă de vocea Domnului și vrea să-i elibereze pe conaționalii săi din această situație, prin trecerea de la sclavia Egiptului la slujirea Domnului, asemănată cu o sărbătoare.

În decursul istoriei mântuirii, poporul ales a dat dovadă de atitudini contrare: când voia să îi slujească Domnului cu entuziasm, când se răzvrătea împotriva slujirii. Astfel a ajuns la un moment dat să îl delege pe Moise să vorbească cu Domnul: „Apropie-te tu şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul Dumnezeul nostru; apoi să ne spui tu tot ce-ţi va zice Domnul Dumnezeul nostru şi noi vom asculta şi vom face!” (Dt 5,27).

Dacă parcurgem Biblia, printr-o incursiune rapidă, vom observa că Dumnezeu nu a condamnat omul la muncă silnică, ci a voit să sfinţească munca, prin faptul că însuși Dumnezeu Tatăl a lucrat la crearea universului și a omului: „Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea” (Gen 1,31); „Şi a împlinit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse. Şi s-a odihnit în ziua a şaptea de la toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2,2). Cu puțină atenție, observăm că în ziua a șaptea, Dumnezeu mai întâi a împlinit lucrarea, apoi s-a odihnit. Isus face tot ce a văzut la Tatăl, însă evreii îl critică, deoarece El îi vindecă pe cei bolnavi în zi de sâmbătă. Drept pentru care, Isus răspunde: „Tatăl meu lucrează până acum; de asemenea lucrez şi eu!” (In 5,17).

Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, a învățat să lucreze de la Tatăl său din ceruri, de la Dumnezeu. Dar ca om, Isus s-a născut într-o familie de muncitori: Iosif era lemnar, iar Maria era casnică. De ce a ales Isus o astfel de stare? Pentru a ne demonstra că Dumnezeu nu a fugit de muncă, aşa cum exprima mitologia mesopotamiană. Iată de ce Isus a ales să se nască în casa unui muncitor umil, a lemnarului din Nazaret, pentru a ne învăța valoarea muncii.

Deci, ce sărbătorim noi astăzi? Sărbătorim ziua muncii, a înnobilării ei de către Dumnezeu, dându-ne exemplu prin Isus şi prin sfântul Iosif. Probabil că Iosif nici nu şi-a pus întrebarea dacă trebuie să muncească sau nu, fiind conştient că a putea munci este un dar de la Dumnezeu. El nu numai că acceptă să muncească, dar vrea să se perfecţioneze în munca sa: a fi tâmplar la vremea aceea era ceva însemnat. Chiar şi azi, un tâmplar iscusit este căutat de toată lumea.

Isus a învățat munca de la Iosif, după cum ne spun Evangheliile Sinoptice. De exemplu, în Evanghelia după sfântul Marcu găsim aceste versete: „Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind [zi de] sâmbătă, [Isus] a început să învețe în sinagogă și mulți dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: «De unde toate acestea? Şi ce este această înțelepciune care i s-a dat şi aceste minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?»” (Mc 6,1-3). În Evanghelia după sfântul Matei, se spune succint de unde a învățat Isus meseria de lemnar sau de tâmplar: „Venind în locul lui natal, îi învăța în sinagoga lor, așa încât ei se mirau și spuneau: «De unde are el această înțelepciune și aceste puteri? Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numește mama lui Maria?»” (Mt 13,54-55).

Din aceste texte putem desprinde cel puțin două învățături: 1) condiția umilă de meșteșugar, lemnar sau tâmplar, a Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, pe care El a înnobilat-o, inserându-se între cei care muncesc cu cinste; 2) contribuția lui Iosif la deprinderea muncii lui Isus.

1) Din studiile făcute de către exegeți, s-a ajuns la concluzia că prima Evanghelie Sinoptică este cea a evanghelistului Marcu. A doua este cea a evanghelistului Matei. Poate vă pare nepotrivită o astfel de remarcă biblică cronologică în ziua în care noi sărbătorim munca meșteșugărească, meseria manuală de lemnar sau de tâmplar. Însă, dacă suntem atenți la profunzimea învățăturii și la rostul schimbării ce intervine în Evanghelia după sfântul Matei, față de Evanghelia după sfântul Marcu, veți spune că v-a venit dorul să începeți să citiți sfânta Scriptură, să o meditați și să vă hrăniți cu hrana spirituală ce provine din aceasta, deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul Domnului, așa cum spunem după ce citim lecturile sau Evanghelia la sfânta Liturghie. Așadar, după cum am auzit, în Mc 6,3 citim: „Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?”; iar în Mt 13,55 citim: „Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numește mama lui Maria?”.

Atât în Marcu cât și în Matei, Isus este descris ca fiul Mariei, însă în Marcu, adică în prima Evanghelie, se spune că Isus însuși este lemnarul/tâmplarul, pe când în a doua Evanghelie se spune că Isus este fiul lemnarului, al tâmplarului. De ce? Pentru că unii au înțeles greșit descrierea lui Isus ca lemnar/tâmplar. Această atribuire lui Isus a fost considerată înjositoare: cum să fie considerat Fiul Mariei un lemnar, Fiul la a cărei naștere a colaborat Duhul Sfânt? În alte cuvinte, cum să existe un Dumnezeu lemnar/tâmplar? De fapt, tocmai de această afirmație s-a folosit un oarecare Celsus, în secolul al II-lea, pentru a scrie o operă împotriva creștinismului, intitulată Cuvântul adevărat, cunoscută și ca Doctrina adevărată (175-177). În concepția lui Celsus, dacă Isus era un lemnar/tâmplar, nu putea fi Cristos, Fiul lui Dumnezeu. În anul 248, Origen a scris o apologie, intitulată Împotriva lui Celsus, prin care combate erezia acelui filosof păgân. Însă, până și Origen pare să nu fi înțeles valoarea textului din Mc 6,3, în care Isus este descris ca „lemnarul, fiul Mariei”, preferând citatul din Mt 13,55: „Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numește mama lui Maria?”, afirmând că în nici un loc din sfintele Evanghelii nu se spune că Isus ar fi meșteșugar, muncitor, lemnar, tâmplar. Unde se ascundea pericolul acestor afirmări și unde se căuta soluția? Pericolul se ascundea în afirmarea că Isus este Om adevărat, că era lemnar sau tâmplar și, prin urmare nu ar putea fi și Dumnezeu adevărat. Da, nu e de mirare, căci în acea perioadă încă nu era deslușită bine doctrina celor două naturi ale lui Isus: natura umană și cea divină. Iată de ce a doua Evanghelie, Mt 13,55, schimbă textul din Mc 6,3, din „lemnarul, fiul Mariei”, în „fiul lemnarului… fiul Mariei”.

2) A doua învățătură pe care o desprindem dint textele amintite. Tot ce am spus în prima învățătură nu este o digresiune, o îndepărtare de tema noastră, de sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul, tatăl purtător de grijă a lui Isus. Dimpotrivă, este o aprofundare teologică și practică, în același timp. În ce sens are de a face cu tema noastră ceea ce tocmai am spus? Legătura este dată de termenul pe care noi îl traducem cu „lemnar” sau „tâmplar”, termen care în greacă se spune tektōn,  ce mai poate fi tradus cu meșteșugar, adică cel care cunoaște și practică o meserie nobilă. Dar și mai important pentru tema noastră este verbul de la care provine cuvântul tektōn, verb ce se pronunță  tiktō și se traduce cu „a zămisli”, „a da la lumină”, „a naște”[3].

Pe bună dreptate, noi spunem că Iosif nu este tatăl biologic al lui Isus, așa cum afirmau și textele noastre din Mc 6,3 și Mt 13,55, unde Isus este prezentat ca „fiul Mariei”. Totuși, Iosif este tatăl lui Isus, după acțiunea descrisă de verbul tiktō care se traduce, așa cum am afirmat, cu „a zămisli”, „a da la lumină”, „a naște”, de unde derivă și substantivul tektōn ce descrie meseria: „lemnar/tâmplar”.

Cine „l-a zămislit” și „l-a dat la lumină” pe Isus ca lemnar/tâmplar? Iosif. Însă Iosif nu „l-a zămislit” și nu „l-a dat la lumină” pe Isus doar ca lemnar. Textul nostru ne mai spune, prin întrebarea concetățenilor din Nazaret: „De unde are el această înțelepciune și aceste puteri?” (Mt 13,54). Din Cărțile sapiențiale știm că există două feluri de înțelepciune: înțelepciunea orizontală și înțelepciunea verticală, adică înțelepciunea umană și înțelepciunea divină. Când vorbim despre înțelepciunea umană, putem spune că, împreună cu „nașterea întru meseria de lemnar”, Iosif i-a transmis lui Isus și înțelepciunea umană. Când vorbim despre înțelepciunea divină, spunem că Dumnezeu, prin zămislirea de la Duhul Sfânt, i-a transmis lui Isus înțelepciunea și puterea de a face minuni. Pentru cei din Nazaret era greu de înțeles această colaborare între acțiunea divină și cea umană la „nașterea lui Isus” întru meșteșugar și la educarea lui în înțelepciunea divină și cea umană.

Din cele spuse rezultă că Iosif a contribuit nu doar la transmiterea meseriei, la moșirea lui Isus întru cele ale tâmplăriei, ale meșteșugăriei, dar a contribuit la formarea conștiinței umane a lui Isus, muncind cu el însuși, la formarea propriei conștiințe de tată purtător de grijă. Totul se sprijină pe acest verset: „Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: «Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt!»” (Mt 1,20).

Deci, munca cea mai grea a lui Iosif nu a fost tâmplăria, ci înțelegerea planului lui Dumnezeu. După cum ştim, el era logodit cu Fecioara Maria (Lc 1,27) şi probabil visa la o familie, la copii, la tot ceea ce poate gândi un tânăr despre idealul vieţii sale. Dar iată că, pe când era cufundat în aceste gânduri, pe care le înnobila cu munca sa, îi este revelat un alt plan, din partea lui Dumnezeu: să fie soţ feciorelnic al Mariei, din care avea să se nască biologic Isus, prin adumbrirea Duhului Sfânt. Iosif a dat dovadă de umilinţă şi de încredere: dacă asta este voinţa Domnului accept cu bucurie! Totuși, până să ajungă la această acceptare a măreției vocației sale, Iosif a trecut și prin crize. Iată de ce, la un moment dat voia chiar să refuze vocația, pentru că nu o înțelegea: „voia să o lase în ascuns” (Mt 1,19), pentru că nu se simţea la înălţimea chemării sale. Ca întotdeauna, până când nu intervine Dumnezeu, omul rămâne în dubiu, de aceea intervine îngerul și îi spune: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20).

După o noapte de muncă cu el însuși, convins de această intervenție supranaturală, Iosif citește în spusele îngerului planul lui Dumnezeu, iar în conștiința sa citește dorința de a-i sluji lui Dumnezeu, de aceea acceptă voința divină, îi ia la sine pe Maria și pe Isus ce avea să se nască din Maria, continuându-și munca lui umilă și plină de înțelepciune în atelierul din Nazaret. După ce s-a născut Isus, încă din fragedă copilărie, Iosif „l-a născut” (tiktō) pe Isus la meseria de lemnar (teknōn) şi, în același timp, i-a transmis înțelepciunea umană, născută din munca cu sine însuși, deci dintr-o conștiință iluminată de ajutorul lui Dumnezeu, prin intervenția îngerului. Această înțelepciune a fost ca un far de lumină pentru Isus, în comportamentul său față de cei care veneau la atelierul din Nazaret pentru a comanda vreo lucrare, față de cei cărora le ducea lucrarea terminată acasă și o monta în încăperea locuinței lor. Ba mai mult, Iosif i-a transmis lui Isus iubirea față de oameni, în special față de Maria, o iubire feciorelnică pe care nu toţi o înţeleg, dar care este posibilă, aşa cum avea să spună Isus mai târziu: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat” (Mt 19,11).

Sfântul Iosif a fost ales pentru această vocaţie şi, aşa cum spune sfântul Toma de Aquino, „Pe cei pe care îi alege pentru ceva anume, Dumnezeu îi pregăteşte şi îi dispune astfel, încât să fie gata pentru lucrul pentru care au fost aleşi”[4].

Isus a dus mai departe meșteșugăria de lemnar, tâmplar, dar mai ales a transmis mai departe iubirea față de Dumnezeu și față de oameni, încât a făcut din aceste două atitudini două porunci, unite ca una singură: „Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei și văzând că le-a răspuns bine, s-a apropiat de el și l-a întrebat: «Care este prima dintre toate poruncile?». Isus i-a răspuns: «Prima este: ,Ascultă, Israel: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta!’. A doua este aceasta: ,Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi!’. Nu este nicio altă poruncă mai mare decât acestea»” (Mc 12,28-31).

Astăzi putem învăța cu toții din exemplul sfântului Iosif: el l-a slujit pe acela care avea să fie Mântuitorul său, prin sacrificiul său pe cruce, pe Isus. A slujit cu bucurie familia din Nazaret, iubind-o pe Maria, dar cu o iubire curată, gingaşă, o iubire oblativă, o iubire de dăruire. „Nu toţi pot înţelege lucrul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat” (Mt 19,11). Iosif „l-a zămislit”, „l-a născut” pe Isus la meșteșugăria de lemnar sau tâmplar, dar i-a transmis și înțelepciunea umană prin care Isus a știut să se comporte în mod demn față de aproapele și față de Dumnezeu.

Să ne ajute Domnul pe toți să putem rămâne la înălțimea vocaţiei la care ne-a chemat, înnobilând munca acolo unde suntem chemați, știind că îl slujim pe Isus, Cel care nu s-a rușinat să fie „lemnarul, fiul Mariei”, de asemenea, nu s-a rușinat că este „fiul lemnarului”, dimpotrivă, a înnobilat această muncă prin atitudinea sa, din care transpare ceva mai mult decât meseria și înțelepciunea primite de la Iosif, dând dovadă că „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45).

Pentru că sfântul Iosif este un „bărbat drept” şi un „slujitor credincios”, sfinţii papi au pus Biserica sub ocrotirea lui. Astfel, papa Pius al IX-lea (1792-1878), în anul 1870 l-a proclamat pe sfântul Iosif, patron al Bisericii Universale; iar papa Leon al XIII-lea (1810-1903), l-a proclamat model de soţ pentru toate familiile creştine. Papa Pius al XII-lea (1876-1958) l-a proclamat pe sfântul Iosif „patronul, exemplul şi protectorul tuturor muncitorilor” şi a fixat sărbătoarea pentru 1 mai. Iar cât ne priveşte pe noi, catolicii din Moldova, episcopul Nicolae Iosif Camilli (1840-1915) a consacrat sfântului Iosif Dieceza de Iaşi în anul 1884, şi apoi Seminarul Catolic din Iaşi în anul 1886. Iar preotul provincial Daniel Pietrobono (1835-1899) a consacrat în anul 1895 sfântului Iosif Provincia franciscană din Moldova. (După L’Osservatore Romano, 19 martie 2017).


[1] G. Auzou, Dalla servitù al servizio. Il Libro dell’Esodo, Dehoniane, Bologna 1976.

[2] S. Votto, La creazione dell’universo e il destino dell’uomo nel pensiero mosopotamico, în McCarthy D.J., Mendenhall G.E., Smend R., Per una teologia del patto nell’Antico Testamento, Torino 1972, 73-114.

[3] H, Hübner„Tektōn, onos”; și „tiktō”, în H. Balz, G. Schneider, Dizionario Esegetico del Nouov Testamento, Paideia, Brescia, 2004, 1587-1588.1624-1625.

[4] Sfântul Toma, Summa Teologica, 3,q. 27,a. 4, c.


 

 

Distribuie cu: