Loading...
marţi, 21 noiembrie 2017
OFMConv Romania

Sfântul Francisc din Assisi, solemnitatea normalității

Un sfânt poate într-adevăr să vorbească oamenilor doar atunci când și aceștia cred că și el a fost atins de aceleași drame.

Sfântul Francisc din Assisi, solemnitatea normalității

„Pentru că atunci când sunt slab – scria sfântul Paul – atunci sunt puternic” (2Cor 12,10)! Cu toate acesta realitatea ne arată de multe ori contrariul, anume că, în momentele de slăbiciune până și oamenii mari își dau în vileag fisurile. Iar Francisc nu face excepție. Știm că pentru o perioadă lungă de timp a suferit de „boli de ficat, splină și stomac”; mai mult decât atât, după reîntoarcerea din ținuturile de dincolo de mare, unde făcuse o călătorie, el a avut de-a face cu o boală foarte gravă „la ochi”.

La începutul anului 1225, rămăsese la San Damiano pentru mai bine de cincizeci de zile, mereu pradă suferințelor atroce, când a fost transferat la Fontecolombo, aproape de Rieti, oraș în care putea să fie îngrijit de un oftalmolog de renume: așa ne relatează tovarășii săi – și nu există motive de îndoială; ba mai mult, sursele documentare care ne-au rămas întăresc memoria hagiografică.

O amintire particulară merită evidențiată, ce ne-a fost relatată de către cei care s-au ocupat de îngrijirea lui: „într-o noapte, pe când nu reușea să doarmă din cauza suferințelor provocate de boala sa, [Francisc] avu milă față de sine și față de tovarășii săi, cărora le-a zis: «Preaiubiții mei frați și copilașii mei, să nu osteniți și să nu vă purtați aspru în a vă îngriji de mine în suferința aceasta, căci Domnul vă va răsplăti, pentru mine slujitorul său, în lumea aceasta și în cealaltă, cu roade îmbelșugate pentru toate ostenelile voastre, pe care voi nu le puteți face pentru că sunteți reținuți de suferința mea»”.

Sfântul, care până atunci avusese o atitudine constantă de asperitate față de sine însuși, acum, în schimb, simțea milă; însă reiese evident, de asemenea, că ar fi fost conștient de oboseala care, chiar împotriva voinței sale, se termina prin a-i reține pe cei care îl îngrijeau. E imposibil să existe îndoieli cu privire la istoricitatea evenimentului, întrucât relatările hagiografice – prin natura lor – tind, în general, să arate că ispitele, cursele provin din afară, că sunt strecurate în sufletul omului lui Dumnezeu de către diavol.

Relatarea de față, în schimb, nu are nimic extraordinar: ne arată un Francisc bolnav care experimentează greutatea și dificultatea de a depinde de alții, laolaltă cu teama că aceștia care se îngrijesc de boala lui sunt și ei supuși oboselilor. E o mărturie care ne îngăduie să intrăm în intimitatea unor relații care puteau avea, omenește vorbind, momente de oboseală și tensiune.

Câtă măreție în această normalitate comună… Întrucât un sfânt poate într-adevăr să vorbească oamenilor doar atunci când și aceștia cred că și el a fost atins de aceleași drame, de propriile lor îndoieli și chinuri, înainte de a le depăși printr-o adeziune liberă și fermă, chiar dureroasă, la Cristos și la crucea sa!

(traducere din limba italiană de fr. Carol-Daniel Sabău)

***

Felice Accrocca este arhiepiscop de Benevento

***

Material apărut pe www.sanfrancescopatronoditalia.it