Loading...
luni, 18 decembrie 2017
OFMConv Romania

Revista Mesagerul: Eu plec la cer, unde vă aştept şi pe voi. Pr. Anton Bișoc

La 15 iulie 1960, după primirea Sfintelor Taine, a decedat. A plecat dintre noi cu resemnare la voia lui Dumnezeu. Au venit fraţii în parte în frunte cu Prea cucernicia sa Pr. Francisc Dămoc, Comisar general, şi l-au însoţit după missa de requiem celebrat sub divo, la cimitirul din satul Fundata. După opt ani a fost deshumat şi reînhumat în mormântul părinţilor săi în cimitirul din Hălăuceşti, la 28 mai 1968. Requiescat in pace!

Fr. Anton Bișoc

Aflasem într-o bună zi, întâmplător, în preajma sărbătorii sfântului Anton de Padova, o etimologie probabilă a acestui nume foarte răspândit:  cel care combate, care se luptă. În numărul trecut al Mesagerului am evocat imaginea părintelui Anton Demeter; în acest număr vom cunoaște un alt frate cu același nume și cu aceeași predispoziție la lupta pentru credință: părintele Anton Bișoc. A fost unul dintre franciscanii de seamă ai provinciei: superior provincial, director al revistei Viața, în care a semnat nenumărate articole, preot și frate franciscan respectat și cu faimă de sfințenie. A trecut la Domnul în bordeiul de la Fundata, județul Ialomița, acolo unde după anii grei de închisoare, i s-a fixat domiciliu forțat. Mai mult decât în celelalte numere ale revistei, prefer să predau condeiul unui martor credibil, coleg de suferință, un alt părinte Anton, Dămoc Anton, care, la cererea superiorilor, scria de la Târgu Trotuș o mărturie intitulată Din viaţa Prea Cucerniciei sale Pr. Anton Bişoc, Ministru provincial al Fraţilor Minori Conventuali, datată 30.03.1992. Veți înțelege lecturând de ce am procedat mai bine redând mărturia următoare.

Perioada 1948 – 1960

Înainte de a fi fost luate terenurile bisericii, circula lozinca: „Pământul este al acelora care-l muncesc”. Părintele Bişoc, ca să salveze terenul bisericii, mergea el în persoană să-l cultive fiind ajutat de către personalul din mănăstirea din Săbăoani.

În anul 1949, între părinţii franciscani arestaţi, a fost şi Părintele Anton Bişoc. Şi iată cum. A primit o telegramă ca din partea Episcopului care-i solicita să meargă până la Iaşi, pentru diferite probleme. În tren a fost arestat. A fost învinuit că dădea bomboane la copii. A fost maltratat în fel şi chip. În luna iunie 1949 e depus cu ceilalţi fraţi franciscani în penitenciarul din Bacău. De aici era dus la cercetări timp de 15 luni. Nu-i găseau nici o vină. Într-un rând, la un interogatoriu i-au întins o cursă. Au folosit versetul din biblie: „Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. „Dacă cezarul ar cere ceva potrivnic lui Dumnezeu a-i executa?” A răspuns venerabilul biblist: „Dacă ar fi ceva potrivnic lui Dumnezeu nu aş executa”. S-a dat ordin grefierului să consemneze între capetele de acuză poziţia acestui deţinut. După cât se ştie, nu i s-a găsit o învinuire mai mare.

După întocmirea dosarului, a fost dus împreună cu ceilalţi deţinuţi, fraţi, la penitenciarul din Galaţi. Sosit în timp de noapte, dimineaţa a fost luat în seamă de un căpitan pe nume Goiciu. Când a văzut barba albă şi venerabilă a bătrânului preot, l-au apucat toate furiile şi i-a tras o palmă zdravănă. Preotul catolic, cunoscător al cuvintelor lui Isus Cristos, i-a oferit şi obrazul drept. S-a sesizat acest comandant şi i-a zis: „Sfântule, sfântule! Ai să ieşi de aici când ţi-a creşte păr în palmă”. Cel care relatează această întâmplare era chiar lângă nevinovatul sexagenar. Nu după multe zile i s-a tăiat sfidătoarea şi condamnabila barbă. Şi de multe ori era apostrofat de comandantul închisorii cu cuvintele: „Şi tu ai avut barbă!” După sosire, o bucată de vreme, trebuia să doarmă pe cimentul gol al celulei. Un coleg avea o şubă de lână, care încă nu fusese pusă la magazie. Punea şuba aceasta pe ciment şi îşi mai proteja coastele de răceală şi reumatism.

După câteva luni a fost judecat împreună cu lotul de deţinuţi politici. Sentinţa lui a fost dată: zece ani temniţă grea. Motivarea era cea comună lotului: „crimă de uneltire împotriva Statului comunist.” Sentinţa este executată la zi prin diferite închisori din ţară: Galaţi, Aiud, Gherla etc.

Regimul din închisori nu se poate descrie în câteva cuvinte. Ca oricare deţinut trebuia să facă mici servicii în celulă. Nu erau pentru vârsta lui. Săreau cei mai tineri în ajutorul lui, la măturat, de dus tineta afară etc. Părintele Anton Bişoc, drept recunoştinţă, împărţea raţia de hrană cu ei, şi aşa foarte slabă, insuficientă. Nu rare ori se lipsea de toată raţia din motive spirituale. La patul lui care era la parter – paturile fiind etajate – într-un colţ al celulei, mereu se perindau deţinuţi pentru discuţii pe motive religioase. Cel mai mult îi plăcea să rămână singur, în rugăciuni şi meditaţii. În zece ani nu a primit ajutor de la ai săi… pachet cu hrană, scrisori etc. Nu a avut drept la o scrisoare către ai săi… Numai cei care munceau, făceau norma, se bucurau lunar de pachet şi scrisori. Sfinţia sa n-a fost la munci grele. În general acestea se pot spune despre viaţa de celulă.

Domiciliul obligatoriu

După executarea sentinţei de zece ani, nu a urmat eliberarea cum era normal, ci domiciliul obligatoriu. A fost repartizat în Bărăgan, com. Perieţi, satul Fundata, jud. Ialomiţa. Sat nou format, numai cu şi pentru deportaţi. Aceştia au construit casele numai din lut şi acoperiş din trestie, cu două camere, dormitor şi bucătărie. Într-o astfel de locuinţă a fost adus de miliţia locală. Mare i-a fost bucuria, când a aflat că cel care scrie aceste rânduri se află tot la acest domiciliu. La insistenţele mele, miliţianul l-a adus la mine: eram doi din iunie 1959. Eram cunoscuţi; după arestare am mai locuit împreună în diferite închisori şi celule. Bunul Dumnezeu ne-a permis să completăm drumul Calvarului, să fim tot împreună şi cu domiciliul obligatoriu. Deo gratias!

Ne-am împărtăşit şi binele şi lipsurile cu resemnare la voia lui Dumnezeu. Aici ni s-au adus cele necesare pentru a putea spune Oficiul divin şi mai mult să putem celebra Sf. Liturghie. Puteam primi vizite din partea rudelor, cunoscuţilor, enoriaşilor noştri, precum şi ajutoare: hrană, haine etc. Nu puteam să ne deplasăm fără învoirea miliţiei locale. Părintele Provincial se ocupa cu bucătăria şi cu scrisul: traducerea unor pasaje din Ascetica şi Mistica de Tanquerey, la cererea unor suflete. Am făcut unele îmbunătăţiri la locuinţă. Sfinţia sa era cu ingineria. Am ieşit cu bine din iarnă. În anul 1960 sănătatea părintelui provincial s-a înrăutăţit. După îngrijirea medicilor, nu se vedea nici o ameliorare. Suferea de cancer de gât. Nu-i permitea să mănânce decât foarte greu şi puţin de tot. A zăcut circa două săptămâni la pat.

La 15 iulie 1960, după primirea Sfintelor Taine, a decedat. A plecat dintre noi cu resemnare la voia lui Dumnezeu. Au venit fraţii în parte în frunte cu Prea cucernicia sa Pr. Francisc Dămoc, Comisar general, şi l-au însoţit după missa de requiem celebrat sub divo, la cimitirul din satul Fundata. După opt ani a fost deshumat şi reînhumat în mormântul părinţilor săi în cimitirul din Hălăuceşti, la 28 mai 1968. Requiescat in pace!

Câteva cuvinte de dinainte de moartea lui

Cu treisprezece zile înainte de moarte, o nepoată care se ocupa de Prea Cucernicia sa, Pr. Anton Bişoc, anume sora Electa, a reuşit să obţină câteva cuvinte pentru cei scumpi ai lui, (…) către episcopul Ioan Duma, către superiori și frați, către părintele Dumitru Lucaci etc. Printre altele: Spun la toți: Veșnicia e un lucru așa de important că nu trebuie pierdut din ochi nici un moment din viață!… Eu plec la cer, unde vă aștept și pe voi.

***

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 143, iulie-august 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com