Loading...

Prietenia cu şi prin Cristos

Tema prieteniei faţă de Cristos este constantă şi frecventă în mesajele Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. Fie că se adresează tuturor creştinilor, fie doar seminariştilor sau tinerilor, preoţilor sau persoanelor consacrate, nu încetează să spună că doar credinţa profund înrădăcinată în prietenia faţă de Cristos este autentică şi matură. 

Prietenia cu şi prin Cristos

Mai mult decât un sfat sau un îndemn, referinţa la prietenia cu şi prin Cristos este mai ales o mărturie, lucru care reiese şi cartea sa, Isus din Nazaret, despre care cardinalul Schönborn spunea: „Este o carte a Papei despre Isus. Şi de ce nu? El (…) este succesorul aceluia pe care Isus l-a întrebat: «Simon, (…) mă iubeşti?» (In 21,15). De ce nu ar trebui să fie chiar Papa chemat în mod deosebit să vorbească despre Învăţătorul şi Domnul său? Nu este el cel care, mai mult decât toţi, trebuie să fie plin de prietenia cu Cristos?(…) Tocmai aici este punctul de gravitaţie, centrul interior al cărţii sale despre Isus. El îl numeşte: prietenia intimă cu Isus şi spune că de ea depinde totul. Aşadar, o mărturie a unei prietenii intime”.

Prietenia a fost, şi continuă să fie, o realitate dorită şi căutată de toţi oamenii. Cei din antichitate aveau o consideraţie deosebită pentru această formă de iubire căreia i-au închinat pagini memorabile. Stoicul Cicero – în Laelius. De amicitia – spunea: „Nu ştiu dacă în afară de înţelepciune i-a fost dat omului de către zeii nemuritori ceva mai bun decât prietenia (…). Fără prietenie, viaţa nu este viaţă (…). O, măreaţă înţelepciune! Mi se pare că înlătură soarele din univers cei care iau vieţii prietenia”. Cu multe secole mai înainte, Aristotel remarcase deja că „prietenia este pentru viaţă lucrul cel mai necesar şi că fără ea n-ar dori nimeni să trăiască, chiar dacă ar avea toate celelalte bunuri”. Prietenia despre care vorbeşte Aristotel este una doar umană pentru că Zeul, fiind „actul pur al gândirii care se gândeşte etern pe sine”, se bucură de o stare de beatitudine eternă şi nu mai are nevoie de nimic, nici chiar de prieteni, aşa încât între Dumnezeu şi om nu poate exista prietenie.

În Vechiul Testament, în timp ce Cartea Proverbelor ne spune că „Adevăratul prieten este o raritate” (14, 20; 18, 24), Cartea Înţelepciunii afirmă: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el, aflat-a comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii, şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el (Înţ 6,14-16). În sfârşit, Cartea Pildelor (17,17) adaugă: „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate”.

Odată cu venirea lui Cristos modul de a înţelege iubirea dintre oameni şi Dumnezeu se schimbă total. Marea temă nu mai este philia (prietenia) ci agape (caritatea).  Această formă de iubire este noutatea adusă de Cristos. Conciliul Vatican II spune despre Isus Cristos: „…deoarece în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci prin Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit, într-un fel cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu o minte omenească, a voit cu o voinţă omenească, a iubit cu o inimă omenească” (GS 22b). Ar fi greşit, oare, să credem că Isus a iubit şi cu o iubire prietenească? Din cuvintele şi faptele sale, în special în ceea ce-i priveşte pe cei doisprezece, putem găsi elemente specifice prieteniei umane:

  • A ales doar pe unii. „(…) i-a chemat pe cei pe care i-a voit, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu el şi să-i trimită să predice (…)” (Mc 3, 13-14). Şi, în afara apostolilor, a avut prieteni precum surorile Marta şi Maria sau fratele lor, Lazăr: „Lazăr, prietenul nostru” (In 11, 3.5.11.16).
  • Comuniunea. Aşa cum am văzut, evanghelistul Marcu remarcă: „A ales doisprezece, (…) ca să fie cu el”, şi doar pe urmă adaugă „să-i trimită să predice”. Mai întâi apostolii sunt chemaţi să realizeze o comuniune de viaţă.
  • Confidenţa şi încrederea. Nu avea secrete faţă de ei. „V-am numit pe voi prieteni pentru că tot ceea ce am auzit de la Tatăl meu v-am făcut cunoscut” (In 15, 15).
  • Sacrificiul, chiar suprem. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Iată ce a făcut Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său: s-a apropiat atât de mult de noi până acolo încât ne-a făcut prietenii săi. Putem fi prieteni cu Dumnezeu doar prin Isus, tot astfel cum putem fi prieteni între noi doar prin Isus. Sf. Augustin a înţeles atât de bine acest lucru când, după ani îndelungaţi dă căutare a unei adevărate prietenii, exclama: „Nu există o prietenie adevărată dacă nu o înnozi tu, o, Doamne, între persoane unite cu tine cu acea legătură de iubire insuflată în sufletele noastre de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit”.

Tinereţea este o vârstă când prietenia se caută mai mult ca orice. Unii se bucură că şi-au găsit prieteni adevăraţi, alţii încă mai tânjesc după ei, dar sunt şi mulţi care au încetat să-i mai caute.

Am văzut că oamenii din trecut au avut o consideraţie deosebită faţă de prietenie. În zilele noastre concepţiile antropologice sunt foarte variate, iar unele încă mai aclamă o viziune pesimistă şi negativistă despre om, considerând că acesta este incapabil de o prietenie adevărată. În anul 1944 a fost reprezentată la Paris a doua dramă scrisă de J. P. Sartre cu titlul Uşa închisă, în care autorul francez susţinea nu doar teza imposibilităţii comuniunii dintre oameni, ci chiar aceea a aversiunii implacabile şi radicale care există între om şi om. Acest mod de a vedea raportul interuman îl va determina pe Sartre să exprime o concluzie tragică, prin personajul Garcin, care este condamnat să trăiască cu Estella şi Ines: „Este acesta, deci, infernul? Nu aş fi crezut niciodată. Vă amintiţi? Sulf, rug, păcură… prostii! Nu e nevoie de grătar. Iadul sunt ceilalţi”. Sartre nu face altceva decât să radicalizeze pesimismul antropologic şi social, exprimat de T. Hobbes prin cunoscutele cuvinte: Homo homini lupus (Omul este lup pentru oameni). Nietzsche, filosoful care a susţinut răsturnarea totală a valorilor tradiţionale şi care care a vestit „moartea lui Dumnezeu”, se întreba într-una din cărţile sale: „Dar, spuneţi-mi voi, oamenilor, cine dintre voi este capabil de prietenie?” Şi tot el exprima următoarea concluzie tristă: „Antichitatea care a trăit şi gândit cu intensitate prietenia, a luat-o, mai apoi cu ea în mormânt”.

Ecourile unor astfel de concluzii se mai fac simţite şi astăzi, şi totuşi ele nu sunt unice. Există alternative, iar Sfântul Părinte ne provoacă: „Nu uitaţi, dragi tineri, că din întâlnirea şi prietenia cu Isus depinde, în fond, fericirea noastră (…). Pentru fiecare dintre voi, aşa cum li s-a întâmplat şi Apostolilor, întâlnirea personală cu Învăţătorul, care vă numeşte prieteni, poate să fie începutul unei aventuri extraordinare (…). Veţi vedea atunci cum prietenia cu El vă va conduce să vă deschideţi celorlalţi, pe care îi veţi considera fraţi, dezvoltând cu fiecare o relaţie de prietenie sinceră”.

Prietenia este un semn al plinătăţii. Este iubirea care iese din noi pentru a se dărui, deoarece caută doar binele celuilalt. Cristos, prin asumarea naturii noastre, a recuperat prietenia dintre om şi Dumnezeu, iar prin harul său ne-a făcut din nou capabili să consolidăm prietenii autentice şi durabile.

***

Material apărut pe www.mesagerulsfantulanton.com