Frați franciscani români alături de refugiații sirieni din Liban.

Distribuie cu:

„Abouna – părinte –, spune o femeie siriană stând în picioare în fața cortului său, tu ești un preot creștin și ne ajuți. De când suntem aici, niciodată n-a călcat pe-aici vreun demnitar musulman ca să ne viziteze, dar tu vii aici mereu ca să ne dai apă”. Fratele Iosif îi răspunde: „Doamnă, nu vin aici pentru că sunt Abouna, ci pentru că și dumneavoastră și eu suntem oameni…”.

E de ajuns acest „florilegiu” ca să ne înfățișeze legătura care s-a creat de-a lungul multor luni între comunitatea fraților franciscani și cele 70 de familii care trăiesc în una dintre multele tabere de refugiați întinse în regiunea Bekaa. În fiecare miercuri fratele Iosif, guardianul comunității franciscane de la Zahle (Bekaa, Liban), și Andrei, un postulant, își dedică întreaga zi pentru a duce apă celor 70 de familii din tabăra de refugiați sirieni. Ies la ora 9 dimineața din convent cu un camion cisternă și se întorc când au terminat lucrul, mai mereu pe la miezul nopții.

Slujirea noastră în una dintre numeroasele tabere de refugiați sirieni a început în anul 2014, mai întâi prin vizite periodice și apoi, ușor-ușor, ne-am organizat împreună cu voluntarii pentru a fi aproape de cei care și-au pierdut pământul, casa și locul de muncă, mai ales alături de atâția copii care au trăit drama războiului. La început, mergeam o dată sau de două ori pe săptămână ca să-i învățăm diferite jocuri pe copii. Ne-am dat imediat seama că aveam nevoie de un acoperiș sub care să creăm un spațiu pentru activități, pentru întâlniri, un teren comun, o casă în care copiii să se poată juca, să învețe, să cânte, să simtă că trăiesc. În același timp, corturile serveau pentru întâlnirile periodice pe care două doamne, una psiholog și alta sociolog, le aveau cu mamele copiilor. Mulțumită Asociației „Equal”, creată de noi cu acest scop, și ajutați de „Fundația Ioan Paul II”, am amenajat două corturi. Acolo, în timpul verii, se fac diferite activități: jocuri, desene, lucru manual, întâlniri de împărtășire, și în timpul școlii se face școală.

Deși guvernul libanez a deschis școli publice pentru primirea tuturor, procurând fiecărui elev cele necesare, pentru copiii din tabăra aceasta era greu să ajungă la școală din două motive: lipsa mijloacelor de transport și faptul că nu știau să citească și să scrie. Așa că am început școala. Novicii – atât cât le permitea timpul – și alți voluntari au făcut cursuri de arabă și de matematică în timpul anului scolastic 2015-2016. Și mamele au dorit să înceapă să studieze. O femeie egipteancă venea de două ori pe săptămână ca să-i învețe să citească și să scrie.

Aceste activități ne-au permis să-i înțelegem îndeaproape pe acești oameni și „mizeria” lor. Mă opresc asupra a două argumente: condiția femeii și lipsa de afecțiune în care trăiesc copiii. Folosesc termenul de copii pentru că, odată ajunsă vârsta de 12-13 ani, fetele încep să se pregătească pentru căsătorie iar băieții merg să lucreze cu tații lor, fie în agricultură, fie la alte munci. Din întâlnirile cu mamele a reieșit problematica relației lor cu soții. Știm toți că la musulmani este permisă poligamia. De fapt, dacă un bărbat are două soții care înainte de a fi refugiați trăiau în două case sau în două camere separate de un zid, aici stau împreună cu fiii lor sub același acoperiș. Aici situația e diferită și nu există intimitate. Femeile trăiesc drama și frica de a se trezi într-o zi că soțului nu-i mai place de ele și el se va putea căsători cu altă femeie. De fapt, aproape întotdeauna după întâlnirile de formare, mamele continuă să discute liber cu psihologul și sociologul despre sexualitate. Aceste femei simțeau nevoia stringentă să poată vorbi în particular cu psihologul. La întrebarea: „Ce visuri ai pentru viitor?”, asemenea copiilor, femeile nu dădeau niciun răspuns.

Povestea un frate că, „ajungând într-o zi în tabără, am văzut o copilă cu un bebeluș în brațe. Și i-am spus: «Ce frățior frumos ai!». La care ea mi-a răspuns: «Nu e fratele meu, e fiul meu». Am întrebat-o: «Câți ani ai?». Ea mi-a răspuns: «14, Abouna»”. Apoi fratele a continuat: „Am întâlnit-o după două săptămâni împreună cu mama sa și am întrebat-o dacă era mulțumită, dacă nu i-ar plăcea să studieze sau să facă altceva înainte de a se căsători sau a deveni mamă. Și mi-a răspuns: «Deocamdată fac copii și amândouă suntem mulțumite. De celelalte mă voi îngriji după aceea». Mama ei a adăugat: «Asta-i viața noastră. Evident, nu-mi doresc ca fiica mea să trăiască cu aceeași temeri, dar asta-i viața noastră!»”.

Ce vis poate avea cine a văzut viața doar prin ochii telenovelelor de la televizor și care nu iese decât foarte rar dintr-un loc bine delimitat de o frontieră? De altfel, nici copiii nu au visuri mari. Cuvintele pe care le auzim cel mai des sunt acestea: „Abouna, adu-mi!”, „Abouna, ce mi-ai adus?”. Când ajungem la ei, caută să ne atingă, să se simtă apreciați și mai ales iubiți. Dar când nu mai suntem noi, sunt lăsați în plata lor toată ziua. Când se ceartă și se bat, tații lor îi privesc fără să spună nimic, fără să facă nimic, fără să-i liniștească. Fiecare are viața lui! Numai după ce soarele apune, membrii familiei se adună împreună ca să aștepte o nouă zi, la fel cu cea precedentă, în care viitorul e mai aproape, dar la fel de nesigur.

 (traducere din limba italiană de fr. Cristian Clopoțel)

∗∗∗

Articol scris de Cesar Essayan, Vicar Apostolic Latin în Liban și Elias Paolo Marswanian OFMConv, fost student la Seraphicum pentru revista San Bonaventura informa.

Distribuie cu: