Loading...
joi, 27 iulie 2017
OFMConv Romania

Duminica a VI-a Paștelui, 21 mai 2017

1109

Ioan 14,15-21
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui”.

 

Comentariu
În evanghelia acestei duminici, Isus ne vorbește despre legătura dintre iubirea față de el și păzirea poruncilor sale.

Dar, poate exista vreo legătură între iubire și poruncă? Poate cineva care ne iubește să ne poruncească? Multe persoane, formate în numele unei libertăți absolute, nu admit o astfel de legătură considerând că iubirea și porunca sunt incompatibile. Iubirea este liberă, spun aceste persoane, este sentimentul suprem ce nu poate fi înregimentat în legi și porunci. Fără a intra acum într-o discuție pe această temă, dar care merită a fi discutată, vă invit să luăm ca atare cuvintele lui Isus: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele…” și „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte”. Ce vrea să spună Mântuitorul?

Ne aflăm în contextul cinei celei de taină. Isus se află la masă împreună cu ucenicii săi cei mai apropiați, înainte de pătimirea sa. Momentul este deopotrivă intens și tensionant. Este intens întrucât Isus trăiește cu cei care au părăsit toate și l-au urmat o puternică comuniune de viață, dar sunt și clipe în care se simte tensiunea a ceea ce, nu peste mult timp, are să se întâmple: arestarea, torturarea și uciderea sa.

În acest context, Mântuitorul săvârșește gesturi (spălarea picioarelor) și rostește cuvinte testamentare („poruncă nouă vă dau vouă…”), care concentrează întreaga sa viață dăruită din iubire pentru noi. Astfel, ceea ce face și spune Isus are menirea să rămână în amintirea prietenilor săi, pentru ca atunci când îl vor primi pe Duhul Sfânt să le înțeleagă cu adevărat sensul și rostul. De asemenea, ucenicii sunt chemați să se gândească, în acest moment decisiv, cât mai serios, la ceea ce i-a determinat să-l urmeze pe Învățătorul lor: care este motivul pentru care, în acest moment precis, îi stau în preajmă; cum vor păstra comuniunea cu el atunci când nu va mai fi prezent fizic în mijlocul lor etc.

Așadar, legătura pe care Isus o face între iubirea pentru el și păzirea poruncilor sale se poate înțelege doar dacă se ține cont de acest cadru prietenesc, intim și testamentar al cinei celei de taină. Iar ceea ce ne spune cel mai bun prieten în momentul trecerii sale din lumea aceasta are tocmai prin forța legăturii de iubire ce ne leagă cu el și prin unicitatea momentului, efectul unei porunci. Isus tocmai le spusese: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,34-35).

Cu alte cuvinte, Isus le spune celor apropiați lui: „Dacă mă iubiți, nimic nu va fi mai important, mai urgent, mai necesar, mai prioritar, decât să vă iubiți. Dar să nu uitați: doar dacă mă iubiți, – cu această condiție!!! – vă veți putea iubi și între voi. Acesta este unicul mod de a  fi recunoscuți ca fiind ucenicii mei”.

Ioan, ucenicul martor, a reținut același lucru de la Învățătorul său: „Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,21). Și asta pentru că, așa cum a observat și sfântul Paul: „De fapt: Să nu săvârşeşti adulter! Să nu furi! Să nu pofteşti! Și orice altă poruncă sunt cuprinse în cuvântul acesta: Să-L iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Rom 13,9).

Sunt persoane care spun că deși l-au căutat pe Dumnezeu ani de zile, nu au reușit să-l găsească. De fapt, în majoritatea cazurilor se întâmplă ca acestea să nu-l fi căutat pe Dumnezeu, ci mai degrabă „o imagine” pe care și-au făcut-o despre el, uitând că: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18).

După Isus, Dumnezeu nu mai trebuie căutat, ci primit. Odată primit, el ne face capabili, prin harul și Duhul său, să ne iubim unii pe alții, așa cum el ne-a iubit. Astfel, ne introduce într-un circuit al vieții lui Dumnezeu în care nimeni nu primește viața ca să o țină pentru sine sau să o trăiască în mod egoist, ci ca să o dăruiască celorlalți, asemenea lui Isus.

Secretul manifestării acestei iubiri este prezența Duhului Sfânt care-l „mângâie” pe ucenic în clipele de oboseală și încercare, și-l „apără” de pericolele care pot stinge iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre.  El este „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte”, tocmai pentru că altele sunt criteriile după care consideră și evaluează lumea adevărata viață.

 

Din Izvoarele franciscane, FF 36
Și toți frații să fie atenți ca nu cumva să calomieze pe cineva, să evite disputele verbale, dimpotrivă, să caute să păstreze tăcerea, ori de câte ori Domnul le va da acest har. Și să nu se certe între ei, nici cu alții, ci să facă în așa fel încât să răspundă cu umilință, spunând: „Suntem slujitori nefolositori” (Lc 17,10). […] Și să se iubească reciproc, așa cum spune Domnul: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (In 15,12). Și să arate prin fapte iubirea dintre ei, după cum spune Apostolul: „Să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (1In 3,18).