Loading...

Duminică, 8 iulie 2018, a XIV-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 6,1-6
Apoi a ieșit de acolo și a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă și mulți dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde are el toate acestea? Și ce este această înțelepciune care i s-a dat și aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda și Simon? Și surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Și erau scandalizați de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui”. Și nu a putut face acolo nici o minune, decât doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor.

 

Comentariu
Scopul cunoașterii, indiferent de „obiectul său”, fie că e vorba de lucruri, știință, persoane, este de a lărgi orizontul, de a deschide mintea și inima pentru a înțelege mai bine realitatea, pentru a ne apropia mai mult de adevăr. Închiderea, barierele, ruperea legăturilor sunt inexplicabile, iraționale chiar, mai ales când spunem unei persoane: „te cunosc”. Autorii biblici văd în cunoaștere semnul iubirii. Când aceasta lipsește, e foarte posibil, chiar sigur, că era vorba de o falsă cunoaștere, de prejudecată, de împietrire în orgoliu, de autosuficiență.

I s-a întâmplat și lui Isus când s-a întors în satul natal – ne povestește fragmentul evanghelic din Duminica a XIV-a –, după o perioadă în care a experimentat misiunea de trimis al Tatălui, pentru care se născuse, după un timp în care a cunoscut „succesul” predicării și al miracolelor, fiind căutat mai ales de cei aflați în suferință care au întrevăzut sau recunoscut în el pe Mesia cel așteptat. În locul său de baștină, efectul învățăturii lui Isus este neașteptat. Dacă la Cafarnaum doar fariseii și cărturarii se scandalizau de învățătura lui Isus, care le vorbea despre milostivirea lui Dumnezeu față de păcătoși, iată că la Nazaret toată lumea, toți cei care îl cunosc se scandalizează de învățătura sa.

De altfel, locuitorii Nazaretului își dau seama că viața lui Isus s-a schimbat complet de când l-au întâlnit ultima dată. Ei se miră nu atât de înțelepciunea la care sunt martori și de minunile despre care au auzit vorbindu-se, ci de originea lor: „de unde?”. Nu pot crede că din mijlocul lor, oameni simpli, se poate revela cineva care să facă atât de vizibil harul și lucrarea lui Dumnezeu. Dacă de obicei mirarea este începutul reflecției, pentru ei este simbolul închiderii, justificându-și atitudinea prin „cunoașterea” lui Isus și a rudelor sale, aceleași care, nu cu mult timp în urmă, încercaseră să-l oprească din misiunea sa de a se dărui cu totul oamenilor (Mc 3,31-35).

Acest fel de a se mira îi face să-l privească scandalizați pe Isus care nu corespunde așteptărilor lor. Pentru un Mesia – așa cum ar părea din spusele celor din Cafarnaum –, Isus pare prea uman, prea puțin sacru, prea puțin ritual, nu seamănă nici măcar cu un „rabbi de țară”. Ca atare, lipsindu-le credința că el este Mesia, nu se pot aștepta la nicio minune de la el, nu pot spera nimic. Uimirii lor îi corespunde mirarea lui Isus. În general pe Isus îl surprinde credința umor oameni, în special păgâni: „nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credință” (Mt 8,10; Lc 7,9), spune Isus despre centurionul roman.

Lipsa credinței îl împiedică pe Isus să facă vreo minune. Înainte de a ajunge la Nazaret, Isus le vindecase pe fiica lui Iair și pe femeia bolnavă de doisprezece ani de hemoragie tocmai datorită credinței: „credința ta te-a mântuit” (5,34.); „nu te teme, crede numai” (5,36). De fapt nu era vorba numai de vindecarea trupească, ci de cea sufletească. Fără credință, fără să accepte cuvintele lui Isus, concetățenii lui nu pot primi mântuirea, adevărata minune de care au nevoie. De fapt, Isus vindecă niște bolnavi, numai că aceste vindecări nu sunt considerate minuni: „nu a putut face acolo nicio minune”, spune evanghelistul. Minunea e răspunsul lui Isus la sinceritatea omului care-și recunoaște limitele și păcatul, la credința că poate fi mântuit. Fără credință, nu există convertire, minunea care ar trebui să se petreacă în viața fiecărui om.

Scena petrecută în sinagoga din Nazaret e o imagine didactică pentru viața creștinului: așa-zisa „cunoaștere” a lui Isus, a catehismului, a crezului, faptul că facem parte din „familia” lui pentru că am fost botezați, dacă nu ne deschid inima pentru a-i primi și trăi cuvântul, pentru a descoperi harul său care lucrează în umanitatea noastră săracă, pentru a-l iubi cu adevărat, nu produce miracolul pe care Isus însuși îl speră în viața noastră. Miracolul e tocmai dorința permanentă de a ne converti până acolo încât să devenim una cu Cristos, în împlinirea voinței lui Dumnezeu, în trăirea poruncii iubirii, în a crede că generozitatea, caritatea, slujirea, căutarea păcii, umilința, jertfirea de sine zidesc împărăția lui Dumnezeu în lume.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1440: „Fraților preaiubiți, să ne gândim la vocația noastră. Dumnezeu, în milostivirea sa, ne-a chemat nu doar pentru mântuirea noastră, ci și pentru mântuirea celor mulți. Să mergem așadar în lumea întreagă, îndemnându-i pe toți, mai mult prin fapte decât prin cuvinte, să facă pocăință pentru păcatele lor și să-și amintească de poruncile lui Dumnezeu. să nu vă fie frică dacă lumea vă vede mici și fără cultură, dar vestiți cu simplitate și curaj să facă pocăință. Aveți încredere în Domnul care a învins lumea! El vorbește cu Duhul său prin voi și în voi, îndemnându-i pe toți să se convertească spre el și să-i împlinească poruncile. Cei care cred vor fi binevoitori față de voi, vă vor primi cu bucurie cuvintele, dar vor fi și cei lipsiți de credință, mândri și disprețuitori, care vă vor adresa injurii și nu vor primi vestirea voastră. De aceea, suportați totul cu răbdare și umilință”.