Loading...

Duminică, 5 august 2018, a XVIII-a din Timpul de peste an – Anul B

Ioan 6,24-35
Așadar, când a văzut mulțimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat și ei în bărci și au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe țărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său.

Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârșim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns și le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeți în cel pe care l-a trimis el”.

Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem și să credem în tine? Ce înfăptuiești? Părinții noștri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer„. Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii”.

Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată.

 

Comentariu
Semnul împărțirii celor cinci pâini și doi pești care au săturat mulțimea atât de numeroasă revelează puterea extraordinară a iubirii lui Cristos care se dăruiește pe sine însuși (inclusiv astăzi în Euharistie), determinându-l astfel și pe om să devină conștient că împlinirea sa – metaforic spus, „săturarea” sa – are loc numai în condițiile libertății de a-și oferi viața pentru binele celorlalți. Într-adevăr, libertatea stă la baza oricărei legături de iubire, în care „cantitatea” darului împărtășit e întotdeauna supraabundentă dacă primează calitatea relației dintre cel care dăruiește și cel care primește. Însă evreii care au beneficiat de pe urma semnului lui Isus nu au înțeles semnificația sa: de aceea voiau să-l facă rege, stăpân peste ei, renunțând la libertatea lor în schimbul umplerii stomacului. Astfel, nici nu mai putea fi vorba de iubire, ci de interes; de aceea Isus se retrage, nu suportă să nu fie el însuși, iubire gratuită.

Totuși, mulțimea (fără identitatea) îl caută: de precizat că în evanghelii cuvântul „a căuta” are mai mereu un sens negativ: Isus este căutat ca să fie prins, să fie bătut cu pietre, să fie ucis. Nici aici nu e o excepție, pentru că evreii îl caută pe Isus, atentând la misiunea sa: vor să-l transforme într-un Mesia fals, care să nu împlinească misiunea pentru care l-a trimis Tatăl, de a proclama și exemplifica prin viața lui iubirea sa milostivă și necondiționată, ci să facă voia lor, să-l înlănțuie în capriciile comodității și idolatriei lor. În fragmentul evanghelic al acestei duminici, îl vedem pe Isus chinuindu-se, aproape într-un dialog al surzilor – el spunând una, evreii înțelegând alta –, să le explice semnificația semnului făcut de el și consecințele care ar trebui așteptate în viața lor.

În primul rând, Isus clarifică motivul pentru care evreii vor să-l aibă aproape (dar pe care nu-l recunosc): „mă căutați, nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat”. Educați în spiritul profetic al Bibliei ebraice, iudeii știu să facă diferența dintre un semn și realitatea la care face trimitere – există numeroase exemple de semne făcute de profeți, pe care ei le cunosc –, dar nu-l acceptă pentru că asta ar fi însemnat să „lucreze”, așa cum le spune Isus, pentru hrana (nevăzută cu ochi trupești) nepieritoare a vieții veșnice, ar fi însemnat să se convertească și să „creadă” în Isus și în mesajul vestit și trăit de el. Însă, în continuitate cu „părinții” lor, cu inima împietrită, preferă să idolatrizeze divinitatea și să aștepte să primească de la ea „hrana pieritoare”.

Tentația aceasta nu-i caracteriza doar pe contemporanii lui Isus, ci ne privește și pe noi creștinii care suntem îndemnați să ne întrebăm de ce îl căutăm pe Isus. E foarte ușor să transformăm credința în idolatrie, căutându-l pe Dumnezeu cu scopul ca el să ne îndeplinească cererile noastre materiale (sănătate, carieră, bunăstare materială, succes etc.), pentru a potoli nevoia (bolnavă) de senzațional (identificarea credinței cu minunile sau aparițiile) sau chiar pentru gratificarea emoțiilor religioase (devoțiuni, grupuri, persoane care mă fac „să mă simt bine”). Dacă îl căutăm pe Dumnezeu pentru a primi aceste favoruri, nu putem spune că-l iubim dezinteresat, pentru el însuși, nu pentru ceea ce el poate să ne ofere. El ne dăruiește haruri inimaginabile, mai multe și mai mari decât putem spera, însă nu ne putem opri privirea la cadoul primit, ci e nevoie să vedem mâna care ni-l oferă cu iubire dezinteresată. Cadoul, hrana, pâinea despre care le vorbește Isus contemporanilor săi și nouă este tocmai legătura de iubire cu Dumnezeu, în absența căreia nu există condițiile pentru a trăi o viață adevărată, „viața veșnică”, adică – după cum ne-o face cunoscută cuvântul lui Dumnezeu – constă tocmai în comuniunea cu Dumnezeu începând de acum, din viața pământească.

Alimentul, „pâinea”, care hrănește viața veșnică, comuniunea cu Dumnezeu în care ne este potolită foamea și setea, e tocmai Isus, trimisul Tatălui, după cum repetă el însuși de nenumărate ori în Evanghelia după Ioan. Cum primim această „pâine”? Doar prin credință, iar aceasta nu constă pur și simplu în a considera ca adevărate cuvintele lui Isus, ci a adera la modul său de a le trăi, de a tinde să avem și noi cu Dumnezeu aceeași legătură de iubire pe care el o are cu Tatăl a cărui voință o împlinește. Iudeii aveau impresia că prin împlinire a legii și a preceptelor câștigă iubirea lui Dumnezeu, ducând apoi o viață paralelă; în schimb, Isus dă mărturie că toată Legea se împlinește acceptând și trăind iubirea plină de compasiune a lui Dumnezeu față de orice om.

Atunci când ne rugăm pentru „pâinea cea de toate zilele” (Mt 6,11), să ne gândim că implorăm de la Tatăl harul de a trăi cuvântul lui Isus care se dăruiește cu generozitate fără a aștepta nimic în schimb; oferindu-se ca pâine, Isus dorește să ne vindece de idolatria lucrurilor pământești, bune și necesare, dar care nu-l pot înlocui pe Dumnezeu, și de boala instrumentalizării lui Dumnezeu, care nu dorește să fie un „obiect” al venerației noastre, ci Izvor de iubire care împlinește în mod desăvârșit viața noastră.

 

Din Izvoarele franciscane
FF 271: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi: dă-ni-l nouă astăzi pe Fiul tău preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos: în amintirea și înțelegerea și adorația iubirii pe care el a avut-o pentru noi și a tot ceea el a spus, a făcut și a pătimit pentru noi.