Loading...
marţi, 21 noiembrie 2017
OFMConv Romania

Duminică, 23 iulie 2017, a XVI-a din Timpul de peste an

1123

Matei 13,24-43
În acel timp, Isus le-a prezentat mulţimilor o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii stăpânului casei, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are deci neghină?» El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus: «Vrei să mergem ca să o smulgem?» Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!»” Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă crescând, este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui”. Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul”. Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: „Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la întemeierea lumii”. Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar discipolii s-au apropiat de el şi i-au spus: „Explică-ne parabola neghinei din ogor!” El, răspunzând, le-a zis: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Deci, aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi la sfârşitul lumii. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să asculte!”

 

Comentariu
Există un rău pe care oricât ne-am strădui noi să îl înlăturăm, vom constata că depășește puterile noastre, în sensul că nu vom putea niciodată să-l înlăturăm; de aceea, trebuie să acceptăm să „conviețuim” cu acele forme de rău pe care nu reușim să le explicăm și nici să le înlăturăm, deși continuăm să-l combatem. Așadar, a învăța să „conviețuiești” cu răul, nu înseamnă a-l tolera, ci a nu ne considera „atotputernici” în acest sens.

Există un mister al răului pe care nu-l vom putea niciodată elucida. A nu accepta acest lucru înseamnă a nu ne recunoaște limitele și prin urmare a interveni imprudenți, amplificând, în anumite situații, și mai mult răul, în loc să-l eliminăm.

Soluția lui Isus la această stare de lucruri – amestecul neghinei cu grâul – este milostivirea.

Milostivirea înseamnă să vedem, să privim și să recunoaștem răul prezent în lume și în celălalt în chip profund, admițând că pot fi cauze ale răului care ne scapă, pe care nu le vom putea cunoaște niciodată. De aici și „distanța” pe care o păstrăm față de răul săvârșit de aproapele, în sensul că nu condamnăm niciodată persoana și nici nu căutăm să devenim judecătorii ei dând impresia că știm tot ceea ce trebuie știut despre un anumit păcat sau rău săvârșit.

Astfel, milostivirea ne ajută să facem până și din greșeală un motiv, o ocazie de creștere a noastră și a celuilalt, pentru a nu ne închide într-o logică a morții.

Răul celuilalt devine de multe ori o ocazie pentru a ieși din noi și a merge spre celălalt, nu pentru a-l condamna, ci pentru a-l ajuta să rămână în viață, plecând de la greșeala săvârșită. De aceea, spuneam că milostivirea este o chemare, o chemare continuă la viață.

Răul tinde mereu să se închidă în moarte, prin distrugerea relațiilor dintre noi. În schimb, milostivirea menține în viață, permite vieții să aibă ultimul cuvânt, după exemplul lui Dumnezeu care ne-a „iubit pe când noi eram încă păcătoși”.

Milostivirea atinge, așadar, persoana care suferă de un rău ce nu poate fi vindecat de dreptate, de lege (aplicată tuturor fără deosebire), pentru că răul săvârșit de cineva poate avea ca și cauze, așa cum am spus, răni ascunse, atât de lăuntrice încât nici cel ce săvârșește păcatul nu le mai poate vedea. Când cineva suferă astfel trebuie să ne apropiem de el cu milostivire, ca o mamă, fără să-l judecăm. Să judeci pe cel care suferă este ceva groaznic; în felul acesta nu putem ajunge la sufletul său și nu-l mai putem ridica, pentru a-i îngădui să se vindece cu adevărat și să pornească cu o nouă însuflețire.

A fi milostiv înseamnă a rămâne de partea vieții, a fi neîndurător înseamnă a condamna la moarte. Milostivirea primită de la Dumnezeu ne deschide inima către milostivirea pe care i-o împărtășim aproapelui și pe care o primim de la acesta. Ea este semnul iubirii lui Dumnezeu față de noi, exprimată prin milostivirea și îndurarea sa, pe care le primim în special în Sacramentul reconcilierii.

 

Din Izvoarele franciscane, FF 160
Slujitorului lui Dumnezeu nici un lucru nu trebuie să-i displacă cu excepția păcatului. Și dacă o persoană ar păcătui într-un fel sau altul, și, dacă din motivul acestui păcat slujitorul lui Dumnezeu, fără a mai fi condus de caritate, s-ar neliniști și mânia, își însușește el însuși, asemenea unei comori acel păcat. Acel slujitor al lui Dumnezeu care nu se mânie și nici nu se neliniștește pentru ceva, trăiește cu adevărat «fără nimic propriu».