Loading...

Duminică, 22 aprilie 2018, a IV-a din Timpul Paștelui – Anul B

 

Ioan 10,11-18
Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Cel plătit și care nu este păstor, căruia nu-i aparțin oile, vede că vine lupul, lasă oile și fuge, iar lupul le răpește și le împrăștie;  pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viața pentru oi. Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor. De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”.

 

Comentariu
Arătându-se celor pe care i-a ales martori ai vieții noi, adică femeilor evlavioase, ucenicilor, Isus nu s-a înfățișat înaintea lor doar ca învingător al morții și biruitor al păcatului, și cu atât mai puțin pentru a le demonstra cui aparține puterea asupra vieții, ci mai ales ca „înaintemergător” pe calea învierii, cerându-le să-l urmeze atât în pătimire, cât și în înviere. De aceea, a patra duminică din Timpul Pascal ne pune înainte imaginea „Bunului Păstor”, călăuza, prin cuvânt și faptă, a turmei sale, Biserica, comunitatea celor care cred în înviere ca împărtășire din viața nouă adusă de Cristos.

Metafora păstorului, considerată poate desuetă astăzi, nu face altceva decât să ne vorbească despre Isus – în afară de faptul că este mântuitorul – ca model, exemplu, reper, punct de referință. Nimeni nu poate nega că, pentru a crește, avem nevoie de călăuze, însoțitori, mentori, conducători. Dar nu de idoli. Isus a venit pentru noi ca să ne elibereze de orice formă de idolatrie, mai ales de idolatria care-l are în centru pe Dumnezeu. Într-adevăr, îl transformăm pe Dumnezeu într-un idol atunci când proiectăm asupra Lui dorințele noastre neîmplinite, când credem că îl putem „cumpăra” sau „îmbuna” prin rugăciunile și faptele noastre bune, când punem limite bunătății și iubirii sale.

Întrupându-se, Isus distruge acest idol făcut după chipul și asemănarea noastră și ne dezvăluie prin chiar umanitatea sa chipul lui Dumnezeu care se înjosește, se umilește, slujește, se face mic între cei mici, care iubește în mod gratuit, face să cadă ploaia și peste cel drept și peste cel nedrept și, în sfârșit, care moare oferindu-i-se omului pe sine însuși pentru a-l face părtaș de viața sa. Isus reușește acest lucru pentru că el este Dumnezeu adevărat: cuvintele de la începutul evangheliei de astăzi, „Eu sunt” exprimă chiar „definiția” dumnezeirii pe care Yhwh i-o revela lui Moise; adică, eu sunt cu tine, eu sunt pentru tine. Astfel, Dumnezeu ne făcea cunoscut că ceea ce îl definește ca Dumnezeu nu este atotputernicia, omnisciența sau orice atot– și omni-, ci calitatea de a se dărui pe sine, adică de a iubi.

Isus propune ca imagine a identității sale divine pe „Păstorul cel bun”. De fapt, ar fi mai corect să spunem „Păstorul cel frumos” (kalos înseamnă „frumos”). Acest detaliu ne atrage atenția că vocația la care ne cheamă Isus Păstorul este frumusețea, recunoașterea și cultivarea frumuseții după criteriile propuse de el. Primul și cel mai important indiciu al frumuseții omului e tocmai capacitatea de a se dărui, de a iubi, curajul de a-și risca viața pentru aproapele. Cu o condiție însă: fără niciun interes, în mod cu totul gratuit. Evanghelistul face comparație între sacrificiul generos al lui Isus și interesul celui care își face datoria pentru a obține un câștig. Mărinimiei lui Dumnezeu nu i se poate răspunde decât fără măsură.

A doua calitate a frumuseții lui Isus este cunoașterea care, în limbajul biblic, se referă la comuniunea de iubire: așa cum Isus și Tatăl „sunt una”, la fel spre aceeași comuniune tinde creștinul pentru a fi împreună cu Cristos, precum mlădița pe viță. Isus ne iubește tocmai pentru că ne cunoaște așa cum suntem, slabi, limitați, păcătoși; dacă nu ne-ar cunoaște nu am mai putea vorbi de iertare și de dăruire de sine din partea sa. Din perspectiva noastră, cunoașterea ne face responsabili în a accepta să-l urmăm pe Isus inclusiv pe drumul crucii care, în ciuda ororii suferinței pe care o produce, nu știrbește nimic din frumusețea vieții în Cristos.

A treia însușire a frumuseții este unitatea fondată pe generozitatea dăruirii, responsabilitatea cunoașterii și urmarea aceluiași Învățător. Cerința aceasta, la care facem deseori apel când ne rugăm pentru unitatea Bisericii, ne face să ne întrebăm în ce măsură convergem spre ascultarea Cuvântului fără a pretinde că suntem stăpânii lui; comuniunea se datorează în primul rând lui Cristos, nu nouă, sărmani surzi la glasul său; cuvântul acesta ne determină să cercetăm în ce măsură ne alăturăm lui Isus în misiunea lui de a aminti lumii că destinul său este frumusețea originară în creație, pe care noi o distrugem în atâtea feluri.

Isus Păstorul dorește să ne călăuzească spre această frumusețe și ne vrea colaboratorii săi. Pe toți, nu doar pe cei cărora le este încredințată slujirea preoțească – nu întâmplător în această duminică este Ziua Mondială a Vocațiilor. Tuturor Isus ne adresează invitația să fim păstori unii altora prin iubire dezinteresată, cunoaștere și comuniune. Isus ne reamintește – la fel ca Dumnezeu lui Cain la originile istoriei noastre – că suntem „păstorul/păzitorul fratelui meu”. Limba ebraică folosește același cuvânt (roeh) pentru a spune păstor, păzitor, supraveghetor. Da, suntem păstorii fraților noștri, suntem responsabili de fericirea și frumusețea vieții lor, fiecăruia îi revine sarcina sfântă de a veghea la mântuirea sa, de a fi solidari în orice necesitate.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 155: Fraților, să privim cu atenție la păstorul cel bun care a pătimit pe cruce pentru a-și salva oile.

Oile Domnului l-au urmat în chinuri și persecuții, în rușine și în foame, în boli și în ispite și în altele asemănătoare și drept urmare au primit de la Domnul viața veșnică. De aceea să ne fie rușine nouă slujitorilor lui Dumnezeu că sfinții au împlinit aceste fapte și noi vrem să primim slava și onoarea povestindu-le și predicându-le.