Loading...

Duminică, 20 mai 2018, Coborârea Duhului Sfânt – Anul B

Ioan 15,26-27; 16,12-15
Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. Și voi veți da mărturie, pentru că de la început sunteți cu mine.  Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteți purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi și vă va vesti lucrurile viitoare. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua și vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu și vă va vesti.

 

Comentariu
Mesajul vieții și al învățăturii lui Isus se sintetizează în porunca iubirii. În Evanghelia după Ioan, mai ales în contextul ultimei cine, cu riscul de a deveni monoton sau chiar supărător, Isus insistă că iubirea, care constă în dăruirea gratuită de sine, este soluția mântuirii și realizării noastre ca oameni și ca fii ai lui Dumnezeu. El a exemplificat acest lucru prin pătimirea, moartea și învierea sa. Mai rămâne însă ca și noi să înțelegem și să trăim în și din iubirea lui Isus, indiferent de reacția lumii în care trăim. Începutul evangheliei din duminica Rusaliilor se situează în contextul în care Isus vorbește despre ura pe care lumea o are față de cei care proclamă iubirea necondiționată lui Isus. Ca să ne vină în ajutor să înțelegem și să trăim această iubire dumnezeiască, Isus ne-a promis – și s-a ținut de cuvânt – că va mijloci la Tatăl ca să-l trimită pe Duhul Sfânt, despre care Tradiția spune că este însăși Iubirea dintre Tatăl și Fiul. Momentul în care Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor, la cincizeci de zile după Înviere, este considerat și începutul Bisericii, care încearcă, tocmai pentru că este călăuzită de Duhul Sfânt, să aducă și roadele sale în această lume: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22-23).

Inițial, o celebrare iudaică, Rusaliile erau „sărbătoarea secerișului și a primelor roade”, numită și „sărbătoarea Săptămânilor” sau Cincizecimea, oficiată la cincizeci de zile după Pesah (Paștele), prin care se mulțumea lui Dumnezeu pentru belșugul pământului. Pentru noi, creștinii, este sărbătoarea roadelor pe care Duhul Sfânt le revarsă în inimile noastre. Eficacitatea vieții creștine depinde de disponibilitatea noastră de a primi pe Duhul Sfânt. Nu putem înțelege evanghelia, cuvintele lui Isus fără înțelepciunea Duhului Sfânt, nu putem împlini voința Tatălui fără tăria aceluiași Duh, nu putem da mărturie despre evanghelie fără curajul oferit nouă de Duhul Domnului. În Evanghelia după Ioan, Isus însuși a amintit de mai multe ori pe Duhul Sfânt și l-a descris ca apărător (14,15-17), învățător (14,25-26), martor (15,26-27), mângâietor (16,7), revelator (15,26.27).

În evanghelia solemnității Rusaliilor, Duhul Sfânt este numit Parakletos, „cel chemat lângă” (Vulgata traduce prin ad-vocatus, am spune noi, avocat), adică cel care susține, care inspiră, care apără prin îndemnurile, prin consolările sale. Duhul Sfânt ne stă alături mai ales în momentul confruntării noastre cu lumea, cu puterile negative promovate de lume (iubirea de sine, egoismul, mândria, profitul de pe urma celorlalți). Trebuie spus însă că El nu face față împotriva lumii în locul nostru, nu lucrează în locul nostru, nu ne înlocuiește în misiunea pe care o avem – altfel am pierde responsabilitatea acțiunilor noastre –, ci ne susține, ne dă sfatul potrivit, ne ajută să aflăm adevărul, bineînțeles, dacă îl ascultăm. De aceea, Isus îl numește „Duhul adevărului”, adică al Său însuși, care este calea, adevărul și viața.

În ce anume constau inspirațiile de adevăr ale Duhului? Pur și simplu în a ne aminti de cuvintele lui Isus: „va da mărturie despre mine”. Iată aici unul dintre criteriile prin care discernem adevărul, obiectul atâtor discuții în lumea noastră: cel care spune adevărul nu vorbește despre sine însuși, nu se justifică, nu se apără, ci intervine în favoarea altora; duhul rău vorbește despre sine, se propune pe sine ca sistem de referință, ca obiect de venerație. Duhul Sfânt dă mărturie despre Isus și în felul acesta ne transformă și pe noi în martorii săi.

Mărturia nu este o categorie morală, ci una care se referă la fapte. Duhul Sfânt nu ne inspiră ideii, concepte, teorii despre Isus, ci ne ajută să trăim asemenea lui. Deși rabinii nu vedeau în Duhul Sfânt o persoană divină, ei considerau că Parakletul sunt faptele bune care îl apără pe om în fața judecății lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu vrea să ne apere de Dumnezeu, căci El nu are nicio intenție să ne pedepsească, ci ne apără de duhul rău care vrea să ne inducă în eroare prezentându-ne jumătăți de adevăr despre un Dumnezeu lipsit de îndurare, cum a făcut și în cazul primilor oameni.

Pe drumul „experienței de Dumnezeu”, al adevărului până unde poate merge iubirea sa față de noi, Duhul Sfânt poartă împreună cu noi „greutatea” (importanța) adevărului. Isus ne previne că nu „putem purta” încă tot ceea ce ne spune el, dar că suntem călăuziți „în tot adevărul” carității fără măsură, pe care suntem chemați să o învățăm și să o împlinim. Acesta e de fapt „viitorul”, „lucrurile viitoare” pe care ni le va vesti Duhul Sfânt și care ar trebui să ne intereseze, lăsând la o parte planurile noastre mărunte. Unicul proiect pentru care merită să ne implicăm cu toate resursele vieții noastre constă în a ne asuma în întregime iubirea evanghelică la care ne educă Duhul Sfânt.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 233: Atotputernice, veșnice, drepte și milostive Dumnezeu, dăruiește-ne nouă, celor săraci, harul să împlinim cu iubire voința ta, să dorim numai ce-ți place ție, pentru ca, având sufletul purificat, luminat și aprins de Duhul Sfânt, să putem umbla pe urmele Fiului tău preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, și doar cu ajutorul harului tău să ajungem la tine, o, Preaînalte, care în Treimea desăvârșită și în Unitatea simplă, trăiești și domnești și ești preamărit, Dumnezeule atotputernic, în vecii vecilor. Amin.