Loading...
marţi, 30 mai 2017

Duminica a 2-a Paștelui, 23 aprilie 2017, Divina Milostivire

1105

Ioan 20,19-31
În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

 

Comentariu
Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbește despre două evenimente de credință, care au în centru întâlnirea lui Isus înviat: mai întâi îl întâlnește comunitatea ucenicilor săi, și mai apoi, unul dintre ucenici, Toma.

Învierea lui Isus a fost un eveniment istoric, ceea ce înseamnă că Mântuitorul nu a înviat doar metaforic sau spiritual, sau doar în credința ucenicilor săi. Totuși, întâlnirea lui Isus Înviat, vederea sa, nu ne-o oferă istoria, ci credința: „Şi istoria merge la mormântul lui Isus şi trebuie să constate că lucrurile sunt aşa cum au spus martorii. Însă pe El, pe Cel Înviat, nu-l vede. Nu este suficient a constata istoric faptele, trebuie „văzut” Cel Înviat, şi asta n-o poate da istoria, ci numai credinţa. Cine ajunge alergând de pe uscat pe malul mării trebuie să se oprească dintr-o dată; poate să meargă mai departe cu privirea, dar nu cu picioarele” (R. Cantalamessa).

De altfel, din relatarea evangheliei de astăzi, putem observa că fără experiența vederii Celui Înviat, starea de spirit a ucenicilor rămâne marcată de teamă și tulburare. Ucenicii stau cu „ușile încuiate” de frica iudeilor, iar Toma e plecat din comunitate. Atât comunității cât și ucenicului le lipsesc experiența întâlnirea lui Isus Înviat.

Dar în ziua de Paști, se întâmplă ceva deosebit.

„Isus a venit, a stat în mijlocul lor”, ne spune evanghelistul Ioan. Verbele sunt importante. Nu se spune că Isus „a apărut” printr-o ușă încuiată, ci, că deși ușile erau încuiate, „Isus a venit, a stat în mijlocul lor”.

Evanghelistul nu ne povestește aici o apariție a lui Isus, care s-ar fi făcut văzut și apoi ar fi dispărut. În schimb, ne spune că odată cu Învierea Domnului, el este prezent, „stă”, într-o formă nouă în comunitatea ucenicilor săi. Când anume? „În seara primei zile a săptămânii”, adică duminică seara, când ucenicii se adună să asculte Cuvântul și să frângă pâinea; când comunitatea  celebrează ceea ce noi numim astăzi Sfânta Liturghie.

Întâlnirea cu Isus înviat readuce bucuria („Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”), redă pacea („Pace vouă!”) și umple de Duhul Sfânt („Primiţi-l pe Duhul Sfânt!). Acestea sunt darurile pascale și prin ele se deosebesc în lume ucenicii lui Isus.

„Opt zile mai târziu”. Suntem din nou într-o zi de duminică, Ziua Domnului, când celebrăm Învierea. De această dată, și Toma, ucenicul care fusese plecat, este „înăuntru” cu ceilalți. Ne atrage atenția faptul că el este numit de evanghelist de trei ori „Geamănul”. De ce de trei ori? Nu era suficient să ni se spună o singură dată?!

Evanghelistul Ioan insistă în mod voit pe această poreclă a lui Toma, pentru ca să ne transmită o învățătură de credință. Toma este aici „geamănul” nostru, în sensul că fiecare dintre noi putem ajunge la un moment dat, să trăim exact ceea ce a trăit el: îndepărtarea și revenirea în comunitatea ucenicilor lui Isus.

Experiența de credință a fratelui nostru „geamăn”, Toma, este, așadar, reprezentativă: cu toții putem trece prin anumite crize de credință, momente de lâncezeală, confuzie și oboseală. Domnul înviat are puterea să ne ridice („învie”) din aceste stări și să ne redea bucuria de a-i sluji pe ceilalți. Toma, atingând mâinile lui Isus și coasta sa, „simte” și „vede” că același Isus care a pătimit, a fost răstigni și a murit este acum viu și trăiește. Astfel, înțelege că viața dăruită din iubire, nu este o viață irosită, ci o viață înviată.

 

Din Izvoarele franciscane, FF 1035
„Într-o zi, [Francisc] în timp ce izolat astfel de lume se ruga, și fiind absorbit cu totul în Dumnezeu, în excesul fervorii sale, i-a apărut Isus Cristos, răstignit pe Cruce. Văzându-l, a simțit că i se topește inima. Amintirea pătimirii lui Cristos i s-a imprimat atât de viu în cele mai ascunse fibre ale inimii sale, încât din acel moment când îi venea în minte răstignirea lui Cristos, chiar și la exterior, cu greu putea să-și rețină lacrimile și suspinele, după cum el însuși a relatat în mod confidențial mai târziu, când se apropia de moarte. Omul lui Dumnezeu a înțeles că prin intermediul acestei viziuni, îi adresa acea maximă a Evangheliei: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze»” (Mt 16,24).