Loading...
marţi, 21 noiembrie 2017
OFMConv Romania

Duminică, 19 noiembrie 2017, a XXXIII-a din Timpul de peste an

Matei 25,14-30
În acel timp, Isus le-a spus această parabolă discipolilor săi: „Un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat. Îndată, cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp, a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată, alţi cinci talanţi am câştigat!» Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!» Venind apoi cel cu doi talanţi, a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată, alţi doi talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!» În sfârşit, venind şi cel care primise un talant, a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!» Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!»”

 

Comentariu
 Evangheliile din aceste duminici ne îndemnă să trăim viața cu înțelepciune. Nu e tocmai ceea ce ne caracterizează. Dacă pentru cei din vechime „înțelepciunea este mai bună decât coralii și toate dorințele nu sunt egale cu ea” (Prov 8,11), pentru mulți dintre noi, poate că ea nu mai reprezintă decât un obiect uitat în lada de „zestre” a istoriei.

Ce înseamnă să trăim cu înțelepciune? La această întrebare ne răspunde Isus, în evanghelia de astăzi, prin intermediul unei alte parabole, a talanților.

Pentru a înțelege mesajul Mântuitorului, e bine să eliminăm un echivoc: talanții nu se referă la „talentele” noastre și nici la capacitățile noastre. Talanții sunt ceea ce Isus, înainte de înălțarea sa la cer ne-a lăsat drept moștenire: iubirea sa, Duhul său, Cuvântul său, semnele sale, iertarea și milostivirea sa, jertfa și sacrificiul său, bucuria sa, pacea sa.

Toate acestea ne-au fost încredințate „fiecăruia după puterea sa”, nu pentru noi înșine, nu ca să devenim stăpânii acestor bunuri, ci pentru a le administra.

Sfântul Paul a înțeles sensul învățăturii lui Isus și tocmai de aceea le scrie corintenilor: „Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe niște slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,1-2).

Distribuirea „bunurilor lui Dumnezeu” nu este egală: unul primește cinci talanți, altul doi, un al treilea unul, dar acest lucru nu are nicio relevanță, atâta timp cât „totul ne este dăruit” în mod gratuit.

Misiunea fiecăruia dintre noi este aceea de a prelungi în timp ceea ce Isus a învățat și a trăit, modul lui de viață, învățătura lui, faptele lui, spiritul lui: „Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască așa cum el a trăit” (1In 1,6).

Ne putem gândi câtă încredere ne acordă Dumnezeu. El nu se teme că i-am putea pierde sau risipi „averea”, sau că ne-am putea însuși, chiar ascunde, ceea ce nu ne aparține, dimpotrivă, se bazează pe noi: pe libertatea noastră, pe creativitatea noastră, pe pasiunea noastră pentru Împărăția sa. Cu siguranță, știe că putem greși, dar asta nu-l descurajează. Important este să-i primim darul și să-l punem în valoare. În fond, el ne-a arătat ceea ce putem fi: oameni adevărați, capabili de iubire, de dăruire, de slujire, de milostivire și iertare, de sacrificii, de bucurie, de pace. În acest sens, ne-a dăruit din Duhul său, care să ne apere și să ne mângâie în necazuri.

El, Isus, este oglinda și măsura noastră, imaginea omului „visat” de Dumnezeu. Fericirea sa, poate deveni și fericirea noastră, cu o condiție: dacă vom face și noi ceea ce a făcut el: „Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu. Știind acestea, fericiți sunteți dacă le faceți” (In 13, 15.17).

Ceea ce ne poate împiedica în a valorifica și multiplica moștenirea primită de la Isus, este imaginea greșită pe care ne-o putem face despre Dumnezeu și care poate paraliza toate energiile noastre vitale, încrederea în El, bucuria și pasiunea pentru Împărăția sa. De un astfel de „idol” doar Isus, cu duhul și puterea sa vindecătoare, ne poate elibera, așa cum i-a eliberat pe mulți „paralitici” în activitatea sa publică.

În logica Împărăției lui Dumnezeu, nu cel care adună pentru sine va avea mai mult, ci acela care se golește pe sine pentru a dărui altora, „după puterea sa”. Orientarea vieții după această logică, înseamnă a o trăi cu înțelepciune. Unei astfel de persoane, Dumnezeu îi va dărui, nu bunuri pământești, nu faimă, nu prestigiu, ci o capacitate tot mai mare de a iubi, de a sluji, de a ierta, de a se jertfi; bucuria, pacea și fericirea sa: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!”

 

Din Izvoarele franciscane 2292
Prietenul lui Dumnezeu, Francisc, a predicat timp de mai mulți ani Evanghelia păcii, împreună cu frații săi, în cetatea Romei și prin împrejurimi, restituind donatorului său, în calitate de administrator înțelept, talantul primit… Dar a venit, în sfârșit, momentul să se întoarcă din această lume la Cristos, ca să primească, ca răsplată a strădaniilor sale, coroana vieții pe care Dumnezeu a promis-o celor care îl iubesc.