Loading...

Duminică, 18 martie 2018, a V-a din Timpul Postului Mare – Anul B

 

Ioan 12,20-33
Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, și l-au rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică. Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi și cel care mă slujește. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat și ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamărește numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am preamărit și iarăși îl voi preamări”. Mulțimea, care stătea acolo și care auzise, spunea că a fost un tunet; alții ziceau: „Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine”. Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară.

 

Comentariu
Doar în fața celui răstignit creștinul discerne cu adevărat asupra credinței sale. Numai dacă reușește să transforme crucea din „piatră de poticnire” în „piatră unghiulară”, poate spune că l-a cunoscut pe Cristos și se străduiește să-l urmeze. Fascinația cuvintelor și a exemplului lui Isus rămâne sterilă în cazul în care nu ne însușim crucea ca mijloc spre înviere, ca parte integrantă a spiritualității speranței pascale. Nu e tocmai ușor să urmăm această cale. Însuși Isus „s-a tulburat” în fața acestei perspective, dar, susținut de Tatăl în care și-a pus toată încrederea, și-a asumat această existență „glorioasă”. Evanghelia din a cincea duminică din Postul Mare ni-l înfățișează pe Isus în fața acestei alegeri.

Evanghelia după Ioan nu povestește, asemenea sinopticilor, agonia lui Isus în grădina Ghetsemani (ne spune că Isus este arestat în grădină, imediat după ce iese din sala în care a spălat picioarele ucenicilor, după ce a rostit așa-numita „rugăciune sacerdotală”), ci anticipă zbuciumul său interior (In 12, 27), prezentându-l ca o mărturie publică, imediat după intrarea (a treia după Evanghelia după Ioan) „triumfală” în Ierusalim. Ocazia exteriorizării sentimentelor sale este dată de cererea unor greci, probabil simpatizanți ai religiei iudaice, prezenți la sărbătoare, care au rămas impresionați de „semnele” făcute de Isus și doreau să-l „vadă”. Ca și în cazul lui Zaheu, de exemplu, nu e o simplă curiozitate; ei doresc să-l cunoască pe Isus, să afle ce gândește (dată fiind apetența pentru gândire a grecilor), ce le poate propune; ei vor să-l vadă ca să intre în legătură cu el, să-și dea seama dacă pot avea încredere în el, în fond, să creadă în el. De aceea notează evanghelistul că Isus le „răspunde”, deși nu i s-a pus nicio întrebare.

Legătura dintre greci și Isus se face prin doi ucenici care poartă nume grecești, Filip (etim. „iubitor de cai”) și Andrei (etim. „bărbat”); nu sunt aleși la întâmplare; ei doi au primit mărturia lui Ioan: „Iată mielul lui Dumnezeu” (In 1,29) și iată că acum, la rândul lor, înainte să se întâmple efectiv, dau aceeași mărturie, fapt care arată rolul ucenicului lui Isus, al creștinului, în a-i conduce pe oameni la Isus. Dar la care Isus? Nu la acela inventat după gândirea noastră, după cum ne convine, ci la acel Isus care și-a revelat gloria sa pe cruce, la Isus, mielul jertfit pentru mântuirea celor mulți. Drept urmare, încrederea la care Isus îi provoacă pe acei greci păgâni, adică pe viitorii creștini proveniți din păgâni, pe noi, nu se bazează pe promisiunea unei salvări intelectuale (după cum poate așteptau ei), pe urmarea unor idei care să ducă la succes (după cum așteptau ucenicii), ci constă în adoptarea unui model de viață ilustrat prin imaginea bobului de grâu care moare pentru a da viață altora și prin cerința slujirii.

Aceste două aspecte reflectă în modul cel mai înalt gloria (cuvântul „glorie” înseamnă în limba ebraică/aramaică, vorbită de Isus, „greutate”, importanță, valoare) lui Isus, adică adevărul complet, greutatea naturii și a existenței sale care constă în a da viață și a sluji. A da viață este exprimarea paternității și a maternității lui Dumnezeu care nu există pentru sine și nici nu păstrează nimic doar pentru sine; egoismul nu are nicio legătură cu ființa sa, îl caracterizează doar iubirea, setea de a fi în comuniune cu cei care îi sunt „chipul și asemănarea”. Astfel, creștinului, omului îi este reamintit că se realizează doar în măsura în care este după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, se împlinește doar prin comuniunea cu ceilalți; cel egoist, care crede că-și rezervă energiile, bunurile, talanții pentru sine și interesele sale, de fapt nu face nimic; nu-și pierde doar viața proprie, ci o distruge și pe a celorlalți pe care îi privează de o oportunitate de comuniune. Totodată, reprezentarea vieții ca dar de sine însuși, ne încurajează ca în încercările în care ne simțim anulați să fim conștienți că, prin Isus, alăturându-ne modului său de a trăi, învățăm adevărul și manifestăm puterea sa care dă rod.

Cu privire la slujire, observăm că în acest caz Isus afirmă „dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze”. Cu altă ocazie Isus spusese că „Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească” (Mt 20,27), acum însă zice „îmi slujește”. În limbajul creștin folosim expresia „a-i sluji lui Dumnezeu” sau lui Cristos. Prin aceasta însă cădem în păcatul fariseilor, crezând că Dumnezeu are nevoie de slujirea noastră și că prin faptele noastre îl câștigăm. Aici, Isus ne corectează, considerând slujirea ca o consecință a urmării sale. Putem spune că îl slujim pe Isus numai în măsura în care urmăm exemplul său de generozitate până la dăruirea propriei vieți, din iubire chiar și față de dușmani.

În fața acestui adevăr chiar și Isus s-a tulburat; sinopticii spun că a asudat sânge datorită acestei tensiuni interioare. Nu a cedat pentru că s-a abandonat în întregime Tatălui care i-a promis preamărirea. Dar această glasul promisiunii nu era doar pentru el, ci pentru noi care, în orice moment („acum”), suntem chemați să „judecăm” și să alegem amăgirea propriei salvări sau adevărul/gloria mântuirii tuturor.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1066: Pe când se întorceau prin valea de la Spoleto, au început să discute unde ar trebui să trăiască: în mijlocul lumii sau în locuri singuratice. Dar Francisc, slujitorul lui Cristos, pentru că nu-și punea încrederea în ideile sale sau ale celorlalți, a început să se roage cu evlavie, cerând astfel ca Dumnezeu să-i arate voința sa. Astfel a fost luminat printr-o revelație din cer și a înțeles că Domnul îl trimite cu acest scop: să câștige pentru Cristos sufletele pe care diavolul căuta să le răpească.

De aceea, impulsionat de exemplul lui Cristos, care s-a învrednicit să moară, el singur pentru toți oamenii, a ales ca, în loc să existe doar pentru sine însuși, să trăiască pentru toți.