Loading...

Duminică, 18 februarie 2018, I-a din Timpul Postului Mare – Anul B

Marcu 1,12-15
Și, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie”.

 

Comentariu
Reflexul de conservare se face simțit și în viața spirituală, nu numai în cea biologică: nu ne place să fim deranjați din ritmul pe care ni l-am impus, din comoditatea pe care ne-o permitem, din efortul pe care ne-am convins că-l putem depune. Dacă totuși simțim că avem nevoie de „mai mult”, atunci ne vom strădui să creștem tempoul, fiind încredințați că e spre binele personal. Postul Mare, în decursul căruia ne pregătim pentru sărbătoarea Paștelui, este un timp în care suntem ajutați să dărâmăm barierele „conservării vieții spirituale personale” și să ne convertim către un alt fel de a trăi care presupune să fim mai puțin atenți la noi înșine și mai interesați de ceilalți. Așadar, atingerea acestui obiectiv al Postului Mare ne obligă să folosim mijloace care nu au drept scop gratificarea personală, ci binele aproapelui. Postul, mortificarea, rugăciunea, pomana au sens doar în măsura în care sunt expresia milostivirii care ne apropie de Dumnezeu și de aproapele, altfel devenind pură ambiție personală. De aceea, creativitatea trebuie să se orienteze nu spre descoperirea unor variate moduri de mortificare, ci de noi forme de iertare, generozitate, slujire care să maturizeze iubirea noastră pentru a o face cât mai asemănătoare cu iubirea celui care a pătimit, a murit și a înviat pentru mântuirea noastră.

Timpul Postului Mare ne dă prilejul să revenim asupra acestor atitudini fundamental creștine pe care le uităm sau le neglijăm tocmai pentru că dozajul dorinței de a iubi ca Isus este prea scăzut sau pentru că rezistența la ispita de a ne mulțumi spiritual cu puțin e prea șubredă. Textul evanghelic de la începutul Postului Mare ne încurajează să depășim aceste obstacole deoarece Isus însuși, care a împărtășit cu noi toate încercările specifice naturii umane, a trecut peste ele. Câteva versete sunt de ajuns pentru evanghelistul Marcu pentru a ne transmite esențialul: prin Isus, om ca și noi, putem depăși orice încercare și ispită; mijlocul principal este primirea și trăirea evangheliei, a veștii celei bune, care constă în aspirația către împărăția lui Dumnezeu, dorința de convertire și credința. Imaginea lui Isus după botez – în timpul căruia Tatăl dă mărturie că Isus este Fiul său preaiubit, adică Dumnezeu ca și el, dar totodată solidar cu omul păcătos –, când Isus este pus la încercare și apoi când predică evanghelia, constituie o parabolă a vieții creștinului.

Conform lui Marcu și Matei, chiar Duhul (Sfânt) îl duce pe Isus în pustiu ca să fie ispitit. Înseamnă că ispita este dorită Dumnezeu însuși sau că el vrea să-l pună la încercare? Ar fi un semn de neîncredere. Ideea centrală, după cum observăm și din gestul botezului și apoi din toată viața și predica lui, este că Isus, deși este Fiul lui Dumnezeu, nu are niciun privilegiu din asta, nu „consideră un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu”, ci ia „natura/forma sclavului” (Fil 2), împărtășește cu noi întreaga natură umană, în afară de păcat, cu toate bucuriile și încercările sale. Ispitirea e o trăsătură specific umană, ni se întâmplă tuturor. A fost voința lui Dumnezeu, pe care Isus a împlinit-o întru totul, ca Fiul său să asume tot ceea ce este omenesc (în afară de experiența păcatului) și, prin el, noi toți să dobândim puterea de a fi Fii ai lui Dumnezeu. Duhul însuși îl duce în pustiu pentru a dovedi că Dumnezeu, prin Fiul, este solidar cu noi în toate încercările noastre.

De altfel, viața umană este o continuă încercare, nu în sensul de suferință, ci de verificare permanentă a capacității de a discerne. Evanghelia după Marcu nu ne povestește ca Matei dialogul dintre Isus și Satana, ci ne lasă libertatea de a ne închipui confruntarea aceasta în împrejurările care ne sunt familiare în viața de zi cu zi. Într-adevăr ne aflăm mereu în această tensiune. Satana despre care se vorbește aici, ca de altfel în majoritatea cazurilor în Sfânta Scriptură, nu se identifică pur și simplu cu personificarea răului într-o ființă, ci întruchipează orice realitate care se opune voinței lui Dumnezeu ca omul să se mântuiască. Etimologic (din limba ebraică) Satana înseamnă „adversar”, „cel care acuză”, „cel care trădează”, în special pe Dumnezeu, voința sa; ca atare, Isus nu se dă înapoi să-l numească „Satană” pe primul și cel care va deveni capul, întăritorul în credință al ucenicilor săi. De fapt Petru este unicul căruia Isus i se adresează cu acest apelativ; motivul: „tu nu gândești cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mc 8,33). Acest Satana, modul de a gândi diferit de cum gândește Dumnezeu, opoziția față de voința sa, se poate identifica în noi înșine, în cei de lângă noi, în orice structură care, în loc să caute să slujească, să iubească, vrea să domine și să-și exercite puterea asupra celorlalți.

Lupta cu el se dă în conștiința noastră în alegerile zilnice, când încercăm sau nu să punem în practică evanghelia. Ca și în cazul lui Isus care, după cum spune textul, era cu „fiarele” și cu „îngerii”, înaintea noastră se înfățișează două opțiuni: a puterii și a slujirii/umilinței. În Cartea lui Daniel, fiarele sunt puterile care îl oprimă pe cel credincios încercându-l să-l îndepărteze de Dumnezeu; în schimb, îngerii sunt mijlocitorii mântuirii, ai bucuriei sale. Aceleași posibilități se află și în fața noastră. Mereu. Evanghelistul spune că Isus a fost ispitit 40 de zile, iar noi știm că acest număr exprimă o totalitate, adică Isus a fost pus la încercare toată viața sa publică. Ne-o arată confruntările sale cu duhurile necurate, cu bolile oamenilor, cu incapacitatea fariseilor, cărturarilor sau a ucenicilor de a-i primi învățătura. A avut mereu de ales între a-i privi ca niște păcătoși fără scăpare, ca o masă pe care, cu puterile sale, o putea manipula, și a-și arăta milostivirea față de toți, a avea grijă de slăbiciunile lor, a-i îndruma cu caritate și, în cele, din urmă a muri pentru ei.

În Postul Mare, aceasta să fie și convertirea noastră, schimbarea minții noastre, a nu gândi omenește, după principii „adversare” (satanice) lui Dumnezeu, ci a păși pe calea Cuvântului lui Isus, a evangheliei, a veștii bune a îndurării, bucuriei, libertății lui Dumnezeu.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1591: Pe când locuia la Porțiuncula, a fost asaltat, pentru binele său spiritual, de o ispită foarte puternică. În afara și înlăuntrul său, trup și suflet, era atât de tulburat încât fugea dinaintea fraților deoarece, copleșit de acea suferință, nu reușea să se prezinte în fața lor cu obișnuita lui seninătate.

Se mortifica renunțând nu doar la mâncare, ci și de vorbire. Deseori mergea să se roage în pădurea din apropierea bisericii ca să-și poată da frâu neliniștii și plânsului în fața Domnului, pentru ca Dumnezeu, care poate toate, să-l învrednicească cu trimiterea vreunui leac pentru chinul său atât de dureros. Cam după doi ani de suferință din cauza acelei ispite, zi și noapte, în timp ce se ruga în biserica Sfânta Maria, a auzit în duhul său cuvântul Evangheliei: Dacă ai avea credință cât un grăunte de muștar și i-ai spune acelui munte să se mute, s-a împlini întocmai.

A răspuns sfântul Francisc: „Care e acel munte?”. I s-a răspuns: „Muntele e ispita ta”. A zis atunci fericitul Francisc: „Facă-se mie după cuvântul tău”. Și imediat a fost eliberat și nu a mai avut niciodată acea ispită.