Loading...
duminică, 24 septembrie 2017
OFMConv Romania

Duminică, 17 septembrie 2017, a XXIV-a din Timpul de peste an

Matei 18,21-35
În acel timp, Petru, apropiindu-se, i-a zis lui Isus: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte. De aceea, împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. Atunci, servitorul s-a prosternat în faţa lui, zicându-i: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!» Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a găsit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându-l, îl strângea de gât, spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!» Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl implora zicându-i: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!” Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?” Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”.

 

Comentariu
Fragmentul evangheliei de astăzi urmează imediat după învățătura lui Isus despre (corectarea frățească) corectio fraterna (Mt 18,15-20), asupra căreia am meditat duminica trecută. Mântuitorul ne prezenta atunci pașii pe care trebuie să-i facem în încercarea de a-l ajuta pe cel care greșește să se îndrepte: mustrarea între patru ochi, întâlnirea cu martorii, mijlocirea Bisericii, considerarea lui ca păgân și vameș.

Păcatul „împotriva mea” poate fi gândit în diferite forme: ca o ofensă, calomnie, minciună, pagubă, falsitate, denigrare… Deschiderea către iertare este implicită în întrebarea lui Petru, căruia nu îi este clară însă limita: de câte ori?

Petru a moştenit o tradiţie religioasă, iar conform modelului iudaic de acordare a iertării, omul trebuie să-l ierte pe cel care i-a greşit atunci când acesta îşi cere iertare după formulele cerute, adică în faţa martorilor şi cu o cerere făcută de trei ori, după modelul lui Dumnezeu care iartă de trei ori acelaşi păcat. De aceea, când Petru îl întreabă pe Isus „de câte ori” se gândeşte că este generos arătându-se dispus să ierte până la şapte ori. Însă răspunsul lui Isus elimină orice limită, şi cere deschiderea la iertarea fără limite. Acesta este sensul expresiei „până la şaptezeci de ori câte şapte” (face aluzie la Gen 4,24 „de şapte ori va fi răzbunat Cain, dar Lamech de şaptezeci şi șapte de ori”). Cazul lui Cain ne aminteşte că relaţia dintre fraţi poate sfârşi în omicidiu. Această aluzie făcută de evanghelistul Matei, ne ajută să înţelegem că iertarea nelimitată dobândeşte un contur şi mai clar, pe fundalul tendinţei comune de a plăti şi de a se răzbuna pe orice rău suportat.

Logicii răzbunării, Isus îi opune logica iertării, singura care întrerupe mecanismul care dă naştere răului, păcatului şi separării dintre fraţi. În acest sens, Simon Petru ne arată că are nevoie să parcurgă încă mulţi paşi pe drumul înţelegerii iertării pe care o cere Dumnezeu de la noi. Isus îl formează pe Petru făcându-l să înţeleagă că i se cere să ofere nu ceea ce carnea şi sângele pot să facă (bunăvoinţă, bun simţ, generozitate …), ci ceea ce ucenicul poate să ofere prin credinţa în el.

Conform parabolei din evanghelia acestei duminici, fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi oferă posibilitatea de a duce o existenţă de rege (mai mult de zece ori venitul lui Irod). Fiecare dintre noi se naşte „miliardar”. Dumnezeu ne asigură un nivel de viaţă de fii, însoțindu-ne cu darurile sale. Pentru toate acestea noi un am făcut nimic. Le-am primit în dar, pur și simplu. Nu putem spune că ni se cuveneau de vreme ce le-am primit în dar. De aici întrebarea: ne recunoaştem datori?

Parabola ne ajută să înțelegem că există un început, o experiență personală, care în mod normal ar fi trebuit să schimbe totul. Tocmai aici este vorba despre convertirea pe care o cere Isus în evanghelie: privirea lucrurilor plecând de la vestea cea bună a iertării nemărginite a lui Dumnezeu. Slujitorul nu a înțeles aceasta, nu a înțeles bunătatea stăpânului său și se comportă de parcă și-a pierdut memoria. Iertarea nu l-a renăscut, și nici întâlnirea cu gratuitatea nu i-a lărgit inima. Generozitatea stăpânului nu a adus nici o noutate în comportamentul slujitorului. Nu a înțeles că a accepta iertarea înseamnă de fapt intrarea într-o nouă formă de relație, în care criteriul „a ceea ce mi se cuvine” nu mai poate sta în picioare. Uneori uităm că am fost de atâtea ori iertați de Dumnezeu, mult mai mult decât de șapte ori, iar inima noastră nu recunoaște iertarea primită. Dacă uităm că am fost noi mai întâi iertați, iubiți în mod gratuit, nu putem înțelege nimic despre iertare: nici iertarea lui Dumnezeu, nici iertarea noastră. Nu se naște oare tocmai de aici negarea iertării celuilalt?

 

Din Izvoarele franciscane 160
„Slujitorului lui Dumnezeu nici un lucru nu trebuie să-i displacă cu excepția păcatului. Și dacă o persoană ar păcătui într-un fel sau altul, și, dacă din motivul acestui păcat slujitorul lui Dumnezeu, fără a mai fi condus de caritate, s-ar neliniști și mânia, își însușește el însuși, asemenea unei comori acel păcat. Acel slujitor al lui Dumnezeu care nu se mânie și nici nu se neliniștește pentru ceva, trăiește cu adevărat «fără nimic propriu». Și el este fericit pentru că, dând Cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, nu îi rămâne nimic pentru sine”.