Loading...

Duminică, 17 iunie 2018, a XI-a din Timpul de peste an – Anul B

 

Marcu 4,26-34
Și spunea: „Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și creste, nici el nu știe cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerișului”.

Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăția lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muștar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate semințele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creste și devine mai mare decât toate legumele și face ramuri mari așa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”.

Și cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înțeleagă. Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

 

Comentariu
Bine format și înrădăcinat în cultura ebraică, Isus își expune învățătura folosindu-se de mijloace specifice sensibilității poporului său. Printre acestea, asemănările, comparațiile, parabolele, istorioarele ocupau un loc semnificativ. Ele nu sunt nicidecum semnul unei slabe capacități de a înțelege, ci tocmai contrariul, priceperea de a descoperi în realitatea imediat înconjurătoare imagini care să explice sensul existenței omului. De fapt, unul dintre simțurile lui Isus despre care evangheliștii vorbesc foarte des este chiar văzul: Isus „vede”, observă, contemplă și pătrunde sensul realității și al oamenilor care îl înconjoară, sens care deseori este ascuns. De exemplu, îi întâlnește pe Petru și Andrei, pe Ioan și Iacob, dar nu „vede” în ei niște simpli pescari, ci adevărați discipoli și martori ai săi; astfel Isus are puterea de a revela misterul nostru pe care nici noi înșine deseori nu-l întrevedem. Parabolele surprind tocmai acest mister, revelându-l, fără a-l impune, ci lăsând pe fiecare să-l accepte liber, să reflecteze la el, să și-l însușească.

În duminica a XI-a din Timpul de peste an, evanghelia conține două astfel de parabole care ne revelează misterul „împărăției lui Dumnezeu”, motivul pentru care Isus s-a întrupat și drept urmare conținutul primelor cuvinte rostite de el în Evanghelia după Marcu: „S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (1,14). Mai întâi Isus arată în ce constă această împărăție făcând diferite minuni, semne, prin care vrea să demonstreze că el dă început împărăției binelui (alungă spiritul rău), a slujirii (vindecă pe soacra lui Petru), a libertății (vindecarea leprosului), a iertării (însănătoșirea paraliticului), a iubirii celui păcătos (chemarea lui Levi) și așa mai departe. Ucenicii, adică noi, constată însă că e destul de dificil să întruchipeze acest fel de împărăție, să pună în practică eficient îndemnurile lui Isus astfel încât lumea să devină așa cum îi trasează Isus liniile sale principale, după voința lui Dumnezeu; astfel, suntem descurajați pentru că rezultatele întârzie, pentru că batem pasul pe loc, pentru că lumea nu este receptivă pe cât am dori la acest mesaj. De aceea Isus îi încurajează pe apostoli și pe noi, dându-ne două exemple.

Primul, sămânța care germinează și dă rod într-un ritm atât de lent și atât de independent de voința omului încât agricultorul nu-l poate conștientiza și nici urmări. Singura sa datorie este de a arunca sămânța și de a veghea. Nu e prima dată când Isus preia imaginea seminței, a făcut același lucru la începutul acestui capitol, numai că acolo (după cum le explică ucenicilor) semănătorul este Dumnezeu (4,1-20), aici este omul, ucenicul lui Isus care duce mai departe misiunea lui și îi vestește cuvântul; mai precis, „îl aruncă”, nu îl seamănă: ucenicul nu se poate compara cu Dumnezeu, dar îi urmează exemplul de generozitate, oferind Cuvântul tuturor, fără deosebire, indiferent dacă îl cer sau nu, dacă îl acceptă sau nu, dacă sunt bucuroși sau nu. Imaginea aceasta reflectă îndemnul pe care Isus îl va face la sfârșitul (canonic) al evangheliei: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (16,15). Un îndemn asemănător îi va da și sfântul Paul lui Timotei: „vestește cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, convinge, amenință, îndeamnă, cu toată răbdarea și învățătura” (2Tim 4,2).

Ucenicul trebuie să fie însă conștient că, din momentul predicării, rezultatele muncii sale nu mai depind de el. Cuvântul vestit, evanghelia, are în sine puterea de a da roade „de la sine” (lit. „se mișcă de la sine”, „automat”) în cei care îl primesc. Iar acest lucru cere timp, răbdare. Binele pe care îl aduce cu sine evanghelia în viața celui care o primește nu este instantaneu, are nevoie să se dezvolte după o cadență proprie. Doar răul are efecte imediate. Vorbind despre procesul prin care sămânța ajunge să dea rod, evanghelistul folosește cuvinte care fac aluzie la pătimirea (aruncat), moartea (doarme) și învierea lui Isus (se ridică; același cuvânt pentru a învia). În consecință, în drumul său către rodnicie, Cuvântul se dezvoltă după logica pascală care nu caută eficiența, ci manifestarea iubirii. De aceea, binele împărăției lui Dumnezeu este rodnic (dăruiește viața) tocmai pentru că moare.

Al doilea exemplu preluat tot din imaginarul cotidian, imaginea bobului de muștar, accentuează, am putea spune, aspectul istoric al împărăției lui Dumnezeu. Ea nu se reduce la comunitatea creștină, însă Biserica este principalul să instrument de a-și face simțită prezența. Și ea funcționează după același principiu pascal: puterea sa vine din faptul că este mică, nesemnificativă, săracă, ascunsă. Contrariul e neproductiv. „Turma mică” (Lc 12,32) a lui Isus este „eficientă” numai în măsura în care păstrează aceste calități, doar dacă își călăuzește viața după înțelepciunea care vine din „nebunia crucii” (1Cor 1,18). Ea va putea fi un refugiu pentru umanitate dacă trăiește după această dinamică, dacă nu promovează nicio formă de violență, de triumfalism, de exaltare, de autosuficiență. Folosind imaginea „legumei” care crește din bobul de muștar la umbra căreia se adăpostesc păsările cerului, Isus este puțin ironic, făcând aluzie la iluziile poporului Israel care aștepta ca măreția prevestită de profeți să aibă loc după modelul imperiilor lumii. Însă tocmai aceasta e ironia sorții: nimicul din ochii lumii creează împărăția mântuitoare a lui Dumnezeu care se manifestă discret, dar decisiv în viața celui care primește Cuvântul său.

Așadar, aceste parabole ne încurajează să nu ne descurajăm în fața lipsei de „vizualizări” a împărăției lui Dumnezeu și să nu încetăm să „aruncăm” Cuvântul care inevitabil, independent de calitățile sau slăbiciunile noastre, aduce roade la care nu ne așteptăm.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 1072: Francisc, păstor al micii turme, călăuzit de harul dumnezeiesc, i-a dus pe cei doisprezece frați la biserica Sfânta Maria de la Porțiuncula, pentru că dorea ca Ordinul Minorilor să crească și să se dezvolte cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu, chiar acolo unde, prin meritele ei, începuse.

Acolo e a devenit vestitor al Evangheliei. De acolo a început să străbată cetățile și satele ca să anunțe împărăția lui Dumnezeu, fără a se folosi de discursurile convingătoare ale înțelepciunii umane, ci de puterea Duhului Sfânt.

Părea în ochii celor care îl vedea un om din altă lume, cineva care are mintea și privirea îndreptate mereu către cer, căutând să-i atragă pe toți spre înălțime. Din acel moment via lui Cristos a început să aducă roade de bună mireasmă Domnului, roade îmbelșugate de har și sfințenie.