Loading...

Duminică, 16 septembrie 2018, a XXIV-a din Timpul de peste an – Anul B

 

Marcu 8,27-35
Isus și discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?” Iar ei i-au spus: „«Ioan Botezătorul», alții «Ilie», iar alții «Unul din profeți»”. Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu ești Cristosul!” Și le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie. Și le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. Iar el, întorcându-se și privindu-și discipolii, l-a certat pe Petru și a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Chemând la sine mulțimea și pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde; cine, însă, își pierde viața pentru mine și pentru evanghelie o va salva.

 

Comentariu
Episodul povestit în fragmentul evanghelic al Duminicii a XXIV-a din timpul de peste an are loc tot într-un ținut locuit de păgâni, de data aceasta în Cezarea lui Filip (după împăratul Cezar, astăzi numit Banias), loc de la poalele munților Hermon, de unde izvorăște râul Iordan. Acolo exista un templu închinat zeului Pan, zeul naturii, al animalelor, în special al turmelor, construit de Irod cel Mare. Aici, în acest teritoriu impur, după mentalitatea iudaică, vine Isus cu ucenicii săi pentru a aștepta un răspuns la întrebarea cu privire la identitatea sa, deoarece tot între păgâni ei vor trebui să-l mărturisească mai târziu.

Ne aflăm la jumătatea Evangheliei după Marcu, la mijlocul drumului străbătut de Isus împreună cu ucenicii săi, după care va începe o altă etapă a uceniciei lor, călătoria spre Ierusalim, locul pătimirii, morții și învierii. Acum Isus îi determină să evalueze dacă vor să-i rămână în continuare ucenici și dacă într-adevăr sunt hotărâți să umble pe calea urmată de el. Momentul acesta nu e static, ei sunt „pe drum”, o imagine a comunității creștine care trebuie să-și clarifice sieși cine crede că este cel pe care îl mărturisește. Nu se poate da mărturie încadrându-ne printre „alții” care privesc la Isus cu detașare numindu-l profet, recunoscut ca atare când deja nu mai deranjează pe nimeni (cf. Lc 24,19); pe când era în viață era doar un nebun sau un blasfemator.

Întrebându-i ce spun ei înșiși despre el, Isus îi obligă să reflecteze asupra legăturii cu el, punând în balanță așteptările lor și ceea au înțeles că Isus dorește să le transmită. Când Petru răspunde „Tu ești Mesia (Cel Uns)”, el expune nu doar gândul propriu, ci al tuturor. Spre deosebire de Evanghelia lui Matei în care Isus îl numește „fericit pe Petru”, aici Isus nu pare deloc bucuros de afirmația primului său ucenic pentru că, afirmă literal textul, „l-a mustrat”, i-a vorbit cu asprime să nu mai spună nimănui acest lucru. Cuvântul „a mustra” este esențial în această evanghelie și în special în acest context. El este utilizat de evanghelist în special atunci când Isus alungă diavolii, duhurile rele; de fapt, puțin mai încolo Isus îl va numi și pe Petru „Satană”.  Isus nu interzice să vorbească despre calitatea lui de Mesia pentru că îl interesează așa-numitul „secret mesianic” specific Evangheliei după Marcu, ci pentru că Petru, alături de ceilalți ucenici și de restul evreilor, nu înțelege în mod adecvat, sau nu vrea să înțeleagă, ce înseamnă Mesia în viziunea lui Isus. „Mustrarea”, sau mai bine zis motivația sa, va caracteriza relația lui Petru (a ucenicilor) cu Isus până la trădarea din momentul începerii pătimirii.

După răspunsul lui Petru, Isus însuși răspunde la propria întrebare, explicând în ce constă Mesia pe care el îl întrupează: „Fiul Omului trebuie…”. Într-adevăr, înainte de toate, Isus este Fiul Omului, despre care a vorbit Cartea lui Daniel (cap. 7), ca speranță împotriva puterii și nedreptății imperiilor lumești. În mintea lui Petru, Mesia trebuie să fie mesagerul (atot)puterii lui Dumnezeu care eliberează pe Israel de puterea (romană) pământească, care învinge răul prin forța sa dumnezeiască. În același fel de Dumnezeu cred și diavolii; de aceea în Evanghelia după Marcu diavolul este imaginea puterii și a succesului (cf. ispitirea lui Isus). Isus însă le cere ucenicilor să-l accepte ca Mesia solidar cu omul (Fiu al Omului), împărtășind cu el calea umilinței și a suferinței, adică a crucii. Isus consideră că i-a pregătit suficient pe ucenici ca să privească în față acest adevăr și să aleagă dacă îl îmbrățișează. Din acest moment el le vorbește deschis despre faptul că misiunea lui constă în a străbate calea crucii care duce la înviere. Petru și ceilalți nu reușesc încă să primească înțelepciunea crucii, nebunie și scandal pentru oameni (cf. 1Cor 1,18-25); ca și ceilalți, Petru consideră diavolesc acest fel de a gândi și ca atare îl „mustră” pe Isus și luându-l deoparte; literal „îl apucă, îl smucește”, adică vrea să-și exercite puterea asupra lui Isus, să-l domine. Pare că există o luptă între Petru și Isus, în care fiecare îl „mustră” pe celălalt de gândire diabolică.

Petru nu poate rezista Cuvântului lui Isus. Ca și la începutul evangheliei când Isus a descoperit prezența duhului rău în sinagogă, casa de rugăciune a evreului, și acum cuvântul său demască în apropiații săi pseudo-înțelepciunea duhului rău, care încearcă să înșele propunând omului calea puterii, a succesului, a comodității, a egoismului, a voinței proprii, nu a lui Dumnezeu exprimată prin Cuvântul său, a lui „a sta înaintea” chiar a lui Dumnezeu, a Unsului său. Evanghelistul face aluzie aici la parabola semănătorului, al sămânța aruncată pe marginea drumului și este luată de păsări; în explicație Isus spune că Satana ia cuvântul semănat în oameni; într-adevăr el e hoțul cuvântului, ispitind cu învățătura atât de „umană”, de confortabilă, de tihnită. Răul nu se oferă niciodată ca rău, ci ca un bine disimulat; diavolul nu-l neagă pe Dumnezeu, ci îl prezintă distorsionat. Și-i iese.

Isus nu propune ucenicului său o viață liniștită, ci una angajantă, serioasă; mântuirea e o chestiune de viață și de moarte. De aceea Isus îl trimite pe Petru „înapoia” lui ca să-i urmeze exemplu; dacă el este ucenic, trebuie să-l „urmeze” pe Isus, să-și ia crucea, să renunțe la sine, la egoismul său și să aibă curajul să se îndrepte spre alții, spre iubirea  și slujirea aproapelui, până la dăruirea de sine. Acesta este modul de a gândi al lui Dumnezeu pe care ni-l revelează evanghelia. Urmându-l încurajați de cuvântul lui Isus îi vom descoperi nu numai truda, ci și frumusețea.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 792: Cine ar putea explica sau cine ar putea înțelege că singura glorie a Domnului a fost crucea sa? O poate ști doar cel care a avut harul său o încerce prin experiența sa.