Marcu 6,7-13
I-a chemat pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălțați cu sandale și: „să nu purtați două tunici”.  Apoi le-a spus: „Dacă intrați într-o casă, rămâneți acolo până când veți pleca din locul acela, iar dacă nu veți fi primiți în vreun loc și nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturați praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor.

Ei au plecat și au predicat ca oamenii să se convertească. Și alungau mulți diavoli, ungeau cu untdelemn mulți bolnavi și-i vindecau.

Comentariu
Isus nu a cedat niciodată în fața eșecului; dimpotrivă, insuccesul a fost, nu doar o oportunitate de a deveni mai puternic, ci chiar condiția de fond a misiunii sale. Nu e un discurs motivațional; este înțelepciunea crucii trăită de Isus pe tot parcursul vieții sale pământești, este logica prin care se ajunge la înviere. La Nazaret – după cum am observat în evanghelia duminicii anterioare – Isus este privit cu suspiciune de concetățenii săi, incapabili să fie deschiși noutății cuvântului lui Isus despre care au impresia că știu totul. Nereușita predicării în satul natal îl determină pe Isus să plece și să „cutreiere satele învățând” (Mc 6,6b).

Isus nu se rezumă doar la acest lucru, dar îi trimite și pe ucenicii săi să împărtășească din misiunea sa. Ce impresionează în tabloul în care Isus îi „cheamă” și „începe să-i trimită” pe cei doisprezece nu este conținutul predicării lor, ci modul în care sunt îndemnați să propovăduiască cuvântul. De fapt, Isus nu le dă nicio poruncă cu privire la cuvânt, ca și cum ar fi sigur că ucenicii știu ce au de spus pentru că în timpul scurt petrecut cu el până atunci au putut asimila doctrina sa. E scontat că mesajul predicării nu poate fi altul decât: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Isus insistă asupra modului în care ucenicii trebuie să-și desfășoare misiunea. De fapt, cuvântul, mesajul nu poate fi izolat de cel care-l dăruiește și de felul în care el îl trăiește. Ce autoritate ar avea mesajul acela, cuvintele predicate, dacă cel care le propune nu este coerent cu ele? Autoritatea profetului – pentru că îi fond ucenicii sunt profeți, adică mărturisitori ai cuvântului lui Dumnezeu – depinde de coerența dintre ceea ce spune și ceea ce trăiește; altfel devine un scandal pentru cel care ascultă. Pentru Isus, mărturia vieții este mai importantă decât mărturia cuvântului. De obicei, noi astăzi suntem mai atenți la limbajul predicări, la stil, la elementele de comunicare, dar neglijăm mărturia vieții și drept urmare putem vedea „rezultatele”.

Totodată, recomandările pe care cel trimis e chemat să le pună în practică nu trebuie să atragă atenția asupra lui însuși, ci să facă cunoscută evanghelia, pe Cristos: predicare nu e mărturie de sine, ci mărturie despre Cristos. Din acest motiv mijloacele pe care Isus le indică îl ajută pe apostol să înțeleagă că puterea și autoritatea nu sunt ale sale – de fapt, Isus „le-a dat putere” (v. 7), iar „succesul” predicării evangheliei depinde în totalitate de harul lui Dumnezeu. De altfel, prea puțin contează dacă are sau nu are toiag și sandale – Evanghelia după Marcu permite aceste instrumente, nu și Evanghelia după Matei –, ci contează dăruirea totală și încrederea desăvârșită în Dumnezeu. Trimisul trebuie să se bazeze pe „nimicul” (v. 8) propriu care devine „tot” ceea ce este necesar pentru eficacitatea cuvântului.

Îndemnul lui Isus prevede ca apostolul să se elibereze de orice „bagaj” inutil, de orice greutate nefolositoare, pentru ca sărăcia, ca expresie a generozității, să fie într-adevăr capacitate de împărtășire deoarece tot ceea ce am primit este spre a dărui, nu pentru a-l stivui în cămările proprii, ca mijloc de siguranță personală. Totodată nu putem deveni proprietarii nimănui. Isus le poruncește ucenicilor să „rămână” în aceeași casă, adică să nu caute mereu un loc „mai bun”, în care să fie mai bine primiți, să aibă mai mult de câștigat, mai multă izbândă. Nu acesta este scopul predicării care cere să nu ne încredem în cuvinte seducătoare care atrag și fascinează, dar nu convertesc pe nimeni, care gâdilă urechea, dar nu ajung la inimă. Așa cum i s-a întâmplat și lui, Isus ne pregătește să acceptăm proba cea mai dificilă a misiunii: eșecul.

Acesta nu este un motiv de teamă: refuzați într-o parte, putem merge altundeva. Gestul de a scutura praful de pe picioare, așa cum făceau evreii când părăseau un ținut locuit de păgâni, nu are sensul de dispreț, ci, în consonanță cu cele cerute de Isus anterior, de a nu avea nimic cu sine, înseamnă a nu se atașa de nimic, nici de cel mai nesemnificativ lucru, înseamnă a fi liberi, a mărturisi cuvântul cu viața indiferent de consecințe. Tocmai prin capacitatea de a se ridica (de a învia, în limbajul evangheliei) în urma eșecului, creștinul îi poate ajuta pe ceilalți să persevereze în vine, să se vindece de rău, să înțeleagă că împărăția lui Dumnezeu crește prin jertfă, iertare, iubire. În fiecare zi e momentul să ne întrebăm dacă trăim sau doar vorbim despre evanghelia lui Isus care „nu este o doctrină, o idee, o spiritualitate terapeutică sau o religie ce are drept scop îngrijirea eului propriu” (E. Bianchi).

Din Izvoarele franciscane
FF 382: Francisc trecea prin sate și orașe vestind împărăția lui Dumnezeu, predicând pacea, învățând calea mântuirea și pocăința pentru iertarea păcatelor, dar nu folosindu-se de subterfugiile înțelepciunii omenești, ci de virtutea Duhului Sfânt. Nu măgulea viciile nimănui […] pentru că înainte de toate se învățase el însuși să facă ceea ce le cerea altora. Fără să se teamă că este aflat incoerent, predica adevărul cu sinceritate, așa încât oamenii învățați primeau cu admirație cuvintele sale și îl respectau cu venerație.

Distribuie cu: