Loading...

Duminică, 14 octombrie 2018, a XXVIII-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 10,17-30
Când pleca la drum, un om a venit în fugă și, îngenunchind, l-a întrebat: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. Cunoști poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înșeli! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” Atunci el i-a zis: „Învățătorule, toate acestea le-am păzit din tinerețea mea”. 21 Isus, privindu-l, l-a îndrăgit și i-a spus: „Un lucru îți lipsește: mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!” Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogății. Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății!” Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: „Copii, cât de greu se intră în împărăția lui Dumnezeu! Mai ușor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. Iar ei erau peste măsură de uluiți și spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”. Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat”. Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine și pentru evanghelie și să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, frați, surori, mame, copii și ogoare, dar și persecuții, iar în veacul care va veni, viața veșnică. 

 

Comentariu
După ce Isus a proclamat că prima condiție pentru a primi împărăția lui Dumnezeu este nevoie de disponibilitatea de a iubi după măsura iubirii dezinteresate, fără condiții, umile a lui Dumnezeu, fragmentul evanghelic din Duminica a XXVIII-a din timpul de peste an precizează că pentru a iubi în acest fel avem nevoie de o mare libertate.  În ce constă și de ce e atât de importantă, reușim să înțelegem din întâlnirea lui Isus cu cineva – nu știm cum se numea, nici dacă era tânăr (cum spune evangheliile după Matei și Luca), nici dacă făcea parte dintr-un grup religios – care era interesat să afle cum poate dobândi viața veșnică.

Scena se petrece tot „pe drum”, când Isus se îndrepta spre Ierusalim, unde avea să-și confirme cele predicate într-un mod cu totul radical. Detaliul acesta, care face trimitere la parabola semănătorului, anticipează că cuvântul lui Isus, căzut în drum, nu va apuca să încolțească în inima ascultătorului său pentru că nu va găsi un teren fertil, ci dur, împietrit, pradă ușoară a celui rău; păsările în respectiva parabolă sunt simbolul puterii (de orice natură) care nu este de acord cu mesajul umilinței, al slujirii propus de Isus. Totuși, Isus nu împiedică întâlnirea cu acest om care întrevede adevărul, dar nu are curajul să-l primească. Atitudinea sa de la început dezvăluie ceva straniu în el: vine în fugă și îngenunchează înaintea lui Isus; primul gest este în Evanghelia după Marcu specific celor stăpâniți de duhuri necurate, în vreme ce al doilea, leproșilor. Aluziile acestea contrastează cu imaginea de om „stăpân” pe sine (prin împlinirea poruncilor) și pe averi. De fapt, el este supus răului și slăbiciunilor; are însă intuiția și dorința de a fi vindecat de Isus.

Isus îi răspunde oarecum cu răceală atunci când îl numește „bun”, sperând că îi va furniza o „rețetă” (asemenea celor propuse de farisei, cărturari, rabini, tradiție) și îl avertizează că singurul care întruchipează binele este Dumnezeu. Viața veșnică pe care el o caută cu pasiune nu se dobândește de la oameni, ci de la Dumnezeu. Totuși, când îi sugerează primul pas în obținerea vieții veșnice, poruncile, Isus nu enumeră niciuna cu privire la manifestarea evlaviei față de El, ci înșiră cinci porunci din Decalog și un precept din legea lui Moise care se referă la relația cu aproapele. Viața veșnică este pentru Isus expresia iubirii, nu doar a lui Dumnezeu, ci a aproapelui; ea nu se referă la viața după moarte, ci are loc aici și acum, pe pământ, în relația cu ceilalți. Cu o oarecare mulțumire de sine, omul susține că a pus în practică aceste cuvinte sfinte „din tinerețe”. Așadar se simte îndreptățit să spere la moștenirea vieții veșnice; cu toate acestea încearcă o stare de insatisfacție pe care Isus o percepe pozitivă.

De aceea, spune textul, Isus „l-a privit” și „l-a îndrăgit/iubit”. L-a privit, mai exact a privit înlăuntrul său, i-a cunoscut sinceritatea inimii și l-a ales ca să-l urmeze, așa cum i-a privit pe ucenicii săi când i-a chemat. Privirea lui Isus îi comunică omului dragostea sa asigurându-l că are încredere în el. Tocmai afecțiunea sinceră pe care i-o arată îl face pe Isus să-i spună adevărul despre el însuși, să-i descopere motivul pentru care este cuprins de neliniște, care îl împiedică să aibă viața care vine de la Dumnezeu: faptul că e stăpânit de bogății. Fără eliberarea de bogății pietatea față de Dumnezeu și respectul față de aproapele sunt false, deoarece bogăția reținută doar pentru sine este înșelăciune. Isus a făcut aluzie la acest lucru când a adăugat printre poruncile enumerate și preceptul „să nu înșeli”. Orice bogăție ascunde o formă de înșelăciune pentru că ea, darul lui Dumnezeu, este sustrasă binelui celuilalt fiind ținută numai pentru sine. Bogatul nu este fericit pentru că nu îi face fericiți pe alții, pe aproapele său, prin împărtășirea bunurilor sale; bogatul se iluzionează că îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele dacă nu dăruiește ceea ce are. De aceea bunurile sunt un scandal pentru el însuși, o piedică pe care și-o pune singur în calea împărăției lui Dumnezeu.

Isus îl tulbură din siguranța de sine pe care credea că i-o dă împlinirea exterioară a poruncilor, amăgindu-l că în felul acesta putea avea viața veșnică. El folosește cuvântul „a moșteni”, dar fără să-l înțeleagă: moștenirea este cadoul pe care copiii îl primesc de la părinți, fără să aibă niciun merit în afară de faptul că sunt fii. Viața veșnică este într-adevăr moștenită, primită ca dar; ea este rodul legăturii cu Dumnezeu și cu aproapele care se manifestă prin împărtășirea a tot ceea ce se consideră proprietate, bun, fără să ne referim doar la lucruri materiale; însăși voința proprie la care nu dorim să renunțăm este un bun care ne poate împiedica în relația cu ceilalți.

Nu știm dacă cel bogat, după ce a plecat, a mai revenit asupra deciziei sale de a-și pune în continuare încrederea în sine însuși și în bogății, sperând să „câștige” în vreun fel viața veșnică; cu siguranță, cuvântul lui Isus l-a făcut să reflecteze. Nici ucenicii nu au rămas edificați în fața cuvintelor hotărâte ale lui Isus cu privire la greutatea mântuirii pentru cel bogat, dar Isus le îndreaptă din nou atenția asupra esențialului: pentru Dumnezeu toate sunt posibile; mântuirea e darul său pe care îl oferă tuturor celor care cred, care își pun încrederea în harul lui și se abandonează în mâinile sale. Cât timp avem credință, speranța că putem fi schimbați de dovezile sale de iubire nu va înceta; alături de el putem învăța libertatea nu doar de a da totul, ci și de a-l urma, fără de care renunțarea la bogății nu ar avea niciun rost. Părăsirea bogățiilor are rost în măsura în care reflectă iubirea. Într-adevăr, așa cum remarca sfântul Francisc, opusul iubirii nu este ura, ci bogăția.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 117: Cei care doreau să intre în această viață, își împărțeau săracilor tot ceea ce aveau și se mulțumeau doar cu singură haină, cârpită pe dinăuntru și pe dinafară; cei care doreau se încingeau cu o coardă și nu voiau să aibă nimic în plus.