Loading...

Duminică, 14 ianuarie 2018, a II-a din Timpul de peste an – Anul B

Ioan 1,35-42
În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutați?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învățătorule» – unde locuiești?” El le-a zis: „Veniți și vedeți”. Așadar, au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea.
Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan și-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – și l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”.

 

Comentariu
Înainte de a expune viața publică a lui Isus, evangheliștii ne pregătesc să interpretăm corect evenimentele din viața lui Isus și cuvintele sale, oferindu-ne de la început cheia de lectură. Deși în acest an, în duminicile din Timpul Ordinar vom medita asupra Evangheliei după Marcu, totuși, în această duminică, cea care ne face cunoștință cu Isus care își începe viața publică este Evanghelia după Ioan. De fapt, nu evanghelistul intermediază această cunoaștere, ci Ioan, pe care sinopticii îl numesc Botezătorul, dar care în această evanghelie nu apare niciodată cu acest nume, pentru că rolul său este altul: nu de a boteza, ci de a da mărturie, drept pentru care i s-ar potrivi mai degrabă numele de Ioan Mărturisitorul. Evanghelistul repetă insistent: „Ioan a dat mărturie despre el și a strigat” (In 1,15); „Aceasta este mărturia dată de Ioan” (1,19); „a mărturisit: «Nu sunt eu Cristos»” (1,20); „Ioan a dat mărturie spunând” (1,32); „Eu am văzut și dau mărturie” (1,34). Deci, pe evanghelist nu-l interesează că Ioan a botezat mulțimi de oameni, nici că l-a botezat pe însuși Isus (nici nu spune asta; afirmă că însăși activitatea lui de a boteza are drept scop a-l face cunoscut pe Isus în Israel, cf. 1,31), ci că el l-a cunoscut pe Isus și a dat mărturie altora despre el. Viața publică a lui Isus începe și trebuie interpretată din această perspectivă.

Având în vedere imaginea lui Ioan, și fragmentul acestei duminici subliniază că evanghelia, viața și cuvintele lui Isus, au fost scrise ca mărturie (sfârșitul evangheliei chiar asta susține: „acesta este discipolul care dă mărturie […] și noi știm că mărturia lui este adevărată”, In 21,24) și totodată pentru a fi transmise ca mărturie. E interesant că mărturia lui Ioan, care îl întâlnește pentru prima și ultima dată pe Isus, presupune o cunoaștere completă și profundă a lui Isus; când el proclamă „Iată, Mielul lui Dumnezeu”, se înțelege că el știa că rolul mântuitor al lui Isus constă în jertfa sa, din iubire față de oameni. De altfel, culmea iubirii pe care o propovăduiește Isus în această evanghelie presupune tocmai „în a-ți da viața pentru prieteni” (In 15,13) și, înainte de aceasta, în a-i considera pe toți prieteni pentru care merită să-ți oferi viața (Isus îl numește prieten pe Iuda, fără ironie). Credința în Isus înseamnă nu doar a-l cunoaște, ci mai ales a da mărturie despre el.

Povestind întâlnirea dintre Isus și primii săi discipoli – se pare că primul discipol e chiar Ioan (Botezătorul/Mărturisitorul) – evanghelistul punctează principalele momente ale parcursului mărturiei de credință în Isus. Punctul de plecare e chiar Isus care „trece”, „umblă”; ne atrage atenția faptul că Isus, deocamdată nu spune nimic. Nici, când în ziua anterioară, se spune că „a venit la Ioan”, Isus nu scoate un cuvânt, ci Ioan vorbește; dar acesta nu discută cu el, cum face în celelalte evanghelii, ci cu alții (cu noi), ca și cum Isus nu ar auzi sau nu ar fi prezent. Evanghelistul sugerează astfel că Mântuitorul intră în viața omului, a noastră, într-un mod foarte discret, fără să ne forțeze și mai ales dorește să intre în comuniune cu noi prin mărturia cuiva, nu se auto-mărturisește, lăsându-ne astfel libertatea de a-l primi sau refuza.

Primii doi discipoli „aud” (pe cel care dă mărturie) și îl „urmează” pe Isus. Și sfântul Paul va spune că „credința vine din auzire” (Rm 10,17), ceea ce înseamnă că e necesar să fim deschiși în a primi mărturia cuvântului, nu pentru faptul că e interesant sau pentru că e diferit de discursurile cu care suntem obișnuiți, ci pentru că acest cuvânt ne revelează o experiență personală de credință. Al doilea pas, urmarea, reflectă decizia personală de a se lăsa călăuzit de Isus, de a merge „pe urmele sale”. Astfel, drumul credinței, prin urmarea Învățătorului, nu are un caracter teoretic și nici nu are scopul de a-l ajuta pe discipol să se pregătească pentru o carieră, formându-l pentru ca să fie competitiv. Modelul rămâne unul singur, Isus care dorește crearea unei comunități, familii de discipoli, între care nu există rivalitate, ci iubire.

Primele cuvinte pe care le rostește Isus în această evanghelie sunt: „căutați”, „veniți”, „vedeți”. Ascultarea credinței nu e ceva pasiv, ea trebuie „verificată” prin „experiență” pentru ca urmarea să fie într-adevăr o alegere responsabilă. Omul cu credința autentică cercetează, caută motivații, nu teoretice, ci practice. Nici Isus nu caută adepți, nu vrea să atragă prin promisiuni false, ci pur și simplu se revelează pe sine, făcând cunoscută astfel iubirea Tatălui și a Duhului Sfânt. Credința nu este altceva decât acceptarea invitației de a fi cu el sau, cum spune evanghelia, „a locui”, „a rămâne” cu el. Locuința, casa este simbolul intimității, al afectivității, al familiarității, este spațiul în care trăiesc cei care au o identitate comună, pentru creștin, dată de comuniunea cu Isus. Odată convins de sensul comuniunii cu Isus, ucenicul dă mărturie și „fraților” săi: „L-am găsit pe Mesia”. Intenționat, evanghelistul ne povestește că prima mărturie a unui ucenic este față de fratele său (Andrei lui Petru), pentru că mărturia se dă celor pe care îi considerăm frați, iar ucenicii lui Isus sunt „frați”. Isus însuși garantează acest lucru, dându-ne un nou nume (așa cum a făcut și cu Petru), o nouă identitate.

Evanghelia ne invită așadar să ne examinăm modul în care trăim credința în Isus, dacă e într-adevăr un drum de căutare a comuniunii efective și afective cu Isus și cu frații, dacă tine spre creșterea familiarității cu aceștia, dacă prin convingere tinde să dea mărturie despre realitatea de a locui, de a rămâne cu Isus.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 71: Nimic să nu ne împiedice, nimic să nu ne despartă, nimic să nu ne oprească ca noi toți, în orice loc, în orice timp, în orice moment să credem cu tărie și cu umilință, să păstrăm în inimă și să iubim, să cinstim, să adorăm, să slujim, să lăudăm și să binecuvântăm, să preamărim și să mulțumim lui Dumnezeu Cel Preaînalt și veșnic, Treime și Unitate, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Creator a toate și Mântuitorul tuturor celor cred și speră în el și îl iubesc.