Loading...
marţi, 17 octombrie 2017
OFMConv Romania

Duminică, 13 august, a XIX-a din Timpul de peste an

1127Matei 14,22-33
În acel timp, după ce Isus a săturat mulţimile, îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur. Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” Atunci Petru, răspunzând, i-a zis: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”

 

Comentariu
„Oameni cu puțină credință!” (Mt 16,8). Isus face acest reproș ucenicilor săi de mai multe ori și dacă privim mai cu atenție textele de referință din Evangheliile după Matei și Marcu, putem observa că „puțina credință” la Matei, devine „lipsă de pricepere și de înțelegere” la Marcu (8,17-18). Și poate ne surprinde, dar imaginea constantă a „omului cu puțină credință” este tocmai Petru.

În acest sens, este foarte sugestivă scena evangheliei de astăzi în care Isus ne este prezentat mergând pe apă.

Nu trebuie să uităm că marea, mai ales în timpul nopții, era considerată un fel de locaș al forțelor malefice; în mare locuia Leviatanul, marele balaur. În consecință, a merge peste ape însemna a merge peste puterile răului. Petru, omul spontan, vrea și el să meargă pe apă și Isus îl cheamă. El începe să meargă dar îl cuprinde frica și în timp ce simte cum se afundă strigă: „Doamne, salvează-mă!”. Acest strigăt nu este o expresie a credinței, ci a necredinței. Și atunci – ne spune evanghelistul Matei – „Îndată Isus a întins mâna, la apucat şi i-a zis: «Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?»” (Mt 14,31). Cu alte cuvinte „De ce nu înțelegi?”, „De ce nu pricepi?”

Se pare că Învățătorul din Nazaret, îl solicită prea tare pe Petru; îi cere imposibilul, și el nu este capabil de așa ceva.

Credința este un fel de „a te apuca” a lui Dumnezeu; un „a te lăsa prins de mână” de El. În acest sens „credința este un dar”. Nu în sensul că unora le este dat și altora nu. Odată, apucat, prins de Dumnezeu, începi să pricepi, începi să înțelegi: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!” – va spune Petru.

Credința ne introduce într-un mod nou de înțelegere a vieții noastre, a lumii și a lui Dumnezeu. Ea nu este o simplă adeziune a minții la câteva adevăruri dogmatice, ci o deschidere a inimii și minții la misterul lui Dumnezeu.

Dacă Petru este „om cu puțină credință”, în schimb, centurionul păgân este lăudat de Isus pentru credința sa: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă” (Mc 7,9).

Isus îi dojenește deseori pe ucenici pentru puțina lor credință, în schimb îi laudă pe păgâni și pe cei disprețuiți și marginalizați pentru credința lor. Paradoxal, persoanele considerate a fi cele mai îndepărtate de Dumnezeu, dau de multe ori dovadă de o adevărată credință.

Într-un alt loc, ucenicii îi cer lui Isus ca să „le mărească credința”, însă răspunsul lui Isus este neașteptat de dur: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta” (Lc 17,5-6).

Isus le spune, că nu este vorba despre creșterea credinței, este vorba despre a avea credință sau nu. Și ei nu au nici măcar cât un grăunte de muștar, recunoscut ca fiind „cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ” (Mc 4,31).

Credința în Dumnezeu nu elimină inevitabilele dificultăți și încercări ale vieții, ci dăruiește oamenilor o putere diferită de a le înfrunta și de a le trăi, convinși că, așa cum spune sfântul Paul, „(…) el le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (Rom 8,28).

 

Din Izvoarele franciscane 1176
Francisc, slujitorul lui Cristos, trăind în trup, se simțea ca exilat de Domnul, și în timp ce în exterior, din dragoste către Cristos, devenise total insensibil dorințelor pământești, se străduia, rugându-se fără întrerupere să-și mențină sufletul în prezența lui Dumnezeu pentru ca să nu rămână lipsit de mângâierile Celui Iubit.

Rugăciunea era mângâierea sa, când se dedica contemplației și ca și cum ar fi fost de acum un cetățean al cerului, și nu un cetățean al îngerilor, cu o dorință arzătoare îl căuta pe Cel Iubit de care îl separa numai zidul trupului.