Loading...

Duminică, 12 august 2018, a XIX-a din Timpul de peste an – Anul B

 

Ioan 6,41-51
Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” și spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?”

Isus a răspuns și le-a zis: „Nu mai murmurați între voi! Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeți: Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. Oricine a auzit și a învățat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viața veșnică. Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii”.

 

Comentariu
Scopul oricărei cateheze constă în a da mărturie despre cine este Isus; acest lucru nu presupune doar în a-l cunoaște „la rece”, obiectiv, pe Isus, ci mai ales în a simți roadele legăturii personale cu el, comuniune ce are la bază mai mult credința/încrederea decât înțelegerea. Fragmentul evanghelic din duminica a XIX-a din Timpul de peste an – continuând cateheza despre Isus pâinea vieții – redă tocmai tensiune dintre înțelegere și credință cu privire la identitatea lui Isus care spune, în mod repetat, „eu sunt pâinea care se coboară din cer”.

În fața acestui adevăr declarat în mod deschis, vocea rațiunii care nu ține cont de inspirațiile credinței – simbolizată în textul evanghelic de iudei – murmură, protestează, se împotrivește, așa cum face ori de câte ori se află în fața unei situații contradictorii precum aceea din parabola stăpânului care decide să-și plătească la fel muncitorii indiferent de câte ore au lucrat (Mt 20,1-16) sau ca atunci când Isus și ucenicii săi mănâncă împreună cu păcătoșii, fapt reținut scandalos de iudei (Lc 5,30). Rădăcinile acestei atitudini se înfig adânc în istoria poporului ales (Ex 16,2.7.8.12) și ne arată că nu e vorba de o simplă nemulțumire, ci ea are de a face întotdeauna cu așteptările pe care le are omul de la Dumnezeu și cu ceea ce dorește El să le dăruiască spre binele lor. Israeliții voiau oale cu carne și pâine pe săturate, Dumnezeu le oferă posibilitatea de a fi poporul său, în libertate (Ex 16); iudeii vor pâine pământească, Isus se oferă pe sine însuși ca pâine coborâtă din cer.

De ce scandalizează atât de mult afirmația lui Isus și este atât de greu de înțeles? Pentru că ea clatină concepția iudaică despre Dumnezeu, impusă de tradiție, ce își clădea garanțiile de mântuire mai puțin pe harul lui Dumnezeu și mai mult pe lucrarea omului, punea mai mult preț pe învățătura „părinților” decât pe cuvântul „Părintelui” (cf. Dt 32,6). De altfel, Isus le atrage atenția în diferite rânduri asupra acestei neconcordanțe: „suprimați cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiția voastră” (Mc 7,3). Și în acest fragment, Isus subliniază, citând Scripturile, că „toți vor fi învățați de Dumnezeu” (cf. Is 54,13; cf. Ier 31,34); astfel, Isus le reamintește iudeilor că Legea, pe care o considerau hrana de fiecare zi, e un dar al Părintelui/Tatălui, al lui Dumnezeu, pe care nu-l pot folosi după interesul lor. Acest dar are menirea nu doar să-i hrănească sufletește, să-i facă superiori altor popoare prin înțelepciune (cf. Dt 4,6), ci mai ales să le mijlocească comuniunea cu Dumnezeu. Evreii nu sunt chemați să fie un „popor al Cărții”, fie aceasta și Legea sau Scripturile în general, ci un „popor al lui Dumnezeu”, chemat să aibă viață din împărtășirea cu El.

Dacă Legea a fost un pedagog către comuniunea cu Dumnezeu, Isus împlinește acest parcurs în persoana sa, devenind Cuvântul prin care „toți vor fi învățați de Dumnezeu” și pâinea datorită căreia cine mănâncă din ea „va trăi în veci”. Evreii nu sunt lipsiți de inteligență să nu înțeleagă că tocmai acest lucru îl spune Isus oferindu-se ca pâine dumnezeiască („Eu sunt”) venită din cer; își dau seama că Isus le cere să creadă că el, om fiind „se face Dumnezeu”, așa cum îl vor învinui într-un alt loc (In 10,33). Dar ei nu pot crede că iubirea lui Dumnezeu poate să ajungă până acolo încât să se întrupeze, să ia contact cu slăbiciunea și moartea, pentru a le dărui viață. În plus, au prea multă încredere în mintea lor care nu poate să treacă de limitele a ceea ce experimentează: „Nu este acesta oare Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și mamă îi cunoaștem?”

Isus nu-i condamnă. Dimpotrivă, îi justifică: „nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis”. Cuvântul „a atrage” le sună foarte cunoscut interlocutorilor lui Isus; l-au auzit la profeții Osea (2,16; 11,4) și Ieremia (31,3) și știu că Dumnezeu caută neîncetat să-i atragă la el, în ciuda păcatelor, că Dumnezeu nu obosește îi a inventa mijloace pentru a-i convinge că El, nu idolii, îl fac să aibă viață cu adevărat. De aceea nu au nicio scuză dacă nu cred că Isus este cel prin care Tatăl îi atrage la sine. Dovada ultimă va fi în momentul în care, fiind pe cruce, semnul jertfei de sine, Isus îi atrage pe toți la sine (In 12,32).

Semnul acesta este pentru noi creștinii Euharistia, Isus în persoană, oferit nouă ca jertfă pentru a dobândi viața lui Dumnezeu. Prin simplitatea, umilința și sărăcia sa, Dumnezeu vrea să ne atragă la El, care este simplu, umil, sărac. Putem accepta sau nu învățătura sa și exemplul său. De fapt, nu există daruri ale lui Dumnezeu care să nu se manifeste prin umilință. În fața Euharistiei, expresia cea mai concretă a iubirii care depășește orice așteptare, mintea murmură dacă nu se lasă călăuzită de credință. E singurul drum care duce la viața veșnică.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 103: Îi îndemn și îi invit în Domnul Isus Cristos ca frații să se ferească de orice mândrie, de glorie deșartă, de invidie, de zgârcenie, de preocuparea pentru lumea aceasta, de murmurare.

 

Distribuie cu: