Loading...

Duminică, 11 februarie 2018, a VI-a din Timpul de peste an – Anul B

Marcu 1,40-45
A venit la el un lepros, l-a implorat și, îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poți să mă cureți”. Lui i s-a făcut milă și, întinzând mâna, l-a atins și i-a spus: „Vreau, curăță-te!” Și îndată lepra l-a părăsit și a fost curățat. Atunci, avertizându-l cu hotărâre, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului și adu jertfă pentru curățarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”. Însă el, după ce a ieșit, a început să predice tuturor și să răspândească cuvântul , așa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase. Și veneau la el de pretutindeni.

 

Comentariu
Ne-am obișnuit deja că „miracolele” lui Isus nu sunt doar minuni, în sensul de „fenomen ieșit din comun”, după cum definește Dicționarul această realitate inexplicabilă, ci sunt semne care revelează prezența lui Dumnezeu în viața personală și a comunității Bisericii, aici și acum. La finalul primului capitol al Evangheliei după Marcu, evanghelistul ne povestește „vindecarea” unui lepros, singura minune de acest fel din această evanghelie. De fapt, nu ne spune că e vindecare, ci curățare, o diferență semnificativă, prin care înțelegem că răul ascuns în această boală este mai profund și poate fi îndepărtat prin alte mijloace decât cele materiale, medicale. Isus nu se mai află în Cafarnaum, ci în „turneul” de predicare a cuvântului său cu autoritate, prin care luptă împotriva răului, eliberându-l pe om, pe cel care îl ascultă, de orice putere necurată, care încearcă să-l supună și să-l îndepărteze de identitatea sa umană, de chip al lui Dumnezeu.

Lepra, boală care îl desfigurează pe om, reflectă tocmai imaginea denaturării sensului existenței omului, creat să fie aproape de Dumnezeu și de semeni. Nu boala în sine înspăimântă, ci consecințele sale. Leprosul este îndepărtat de comunitate pentru că nu mai este recunoscut ca demn de comuniune, i se neagă capacitatea de a se relaționa afectiv și social cu ceilalți, este privit ca sursă de infectare, de rău pentru cei din jurul său. La aceste urmări nu se ajunge doar în cazul unei boli trupești incurabile, cum este lepra, ci mai ales din cauza altor slăbiciuni, greșeli sau păcate. Ca să sugereze legătura strânsă dintre păcat și efectele sale concrete la nivelul comunității, rabinii afirmau, interpretând textele biblice, destul de numeroase, care dau exemple de cazuri de lepră, că aceasta boală survine datorită păcatului, în special bârfa („limba rea”), critica nefondată, defăimarea, calomnia, neîncrederea. E destul să amintim de Miriam, sora lui Moise (Num 12,1-15), care, din invidie, critică autoritatea profetică a lui Moise, și de Ghehazi, slujitorul profetului Elizeu (2Reg 5,27), care minte cu privire la cuvintele profetului, ambii pedepsiți cu lepră pentru aceste motive. Aceeași înțelepți evrei consideră că acest fel de lepră poate fi eliminată prin părerea de rău a omului și prin puterea lui Dumnezeu.

Iată că această putere se manifestă în Isus care vestește că timpul împărăției lui Dumnezeu este aproape și, drept urmare, e nevoie să ne convertim și să credem în evanghelie (Mc 1,15). De altfel, evanghelia, vestea cea bună, cuvântul lui Isus vindecă sau, mai bine zis, purifică de această boală și de repercusiunile sale. Ce anume l-a făcut pe lepros ca să „vină la el”, deși era obligat să se îndepărteze de orice om și să strige: „Necurat!”, dacă nu tocmai predica lui Isus în toată Galileea, ținutul păgânilor, al celor „necurați”? Puterea cuvântului lui Isus stimulează conștiința să realizeze gravitatea izolării de ceilalți prin propria slăbiciune și să se apropie de sursa valorilor umane, Cristos. Mai mult, în acest caz, slăbiciunea devine chiar motivul pentru care acest om se apropie de Isus, recunoscând în el (imploră, îngenunchează) pe cel care îl poate purifica, îi poate reda demnitatea de om, îi poate restitui umanitatea.

În fața adevărului crud cu privire la ce poate să facă păcatul din om, Isus se „înmoaie”, i se face milă. Unele manuscrise ale Noului Testament îl văd și mai implicat emoțional pe Isus înaintea acestui rău; în multe manuscrise stă scris că Isus „s-a mâniat”, așa cum va face deseori în această evanghelie (6,34; 7,34; 9,19.22), probabil, cu o mânie asemenea lui Pinhas (Num 25,7-8), împotriva puterii care îl urâțește pe lepros. Gestul de a întinde mâna asupra lui semnifică puterea lui Isus care, asemenea lui Moise, transformă o situație disperată într-una de har.

Atingerea, ca și în cazul soacrei lui Petru, îl schimbă pe cel necurat într-o persoană purificată. În mod normal, nimeni n-ar trebui să atingă pe cel lepros. Isus însă are curajul să atingă ceea ce oamenii nu îndrăznesc pentru că înainte s-a rugat, pentru că împărtășește cu Tatăl puterea iubirii. În scena aceasta, nu trebuie să ne identificăm doar cu cel lepros care are nevoie să fie purificat de „atingerea” Cuvântului lui Dumnezeu; e necesar să învățăm din exemplul lui Isus care ne cheamă să avem tăria de a crede în schimbarea omului, în transformarea sa dintr-un nefrecventabil, într-un frate demn de iubire, într-o persoană a cărei mizerie nu e un obstacol al comuniunii, ci un motiv de afecțiune. În felul acesta, nu doar celălalt devine un om nou, ci și eu însumi devin adevărat ucenic al lui Isus, discipol care, odată atins de Cuvântul evangheliei, predic la rândul meu despre harul ce mi-a fost dăruit. După slujire (vezi „vindecarea” soacrei lui Petru), a doua calitate a ucenicului este mărturia propriei vindecări, „răspândirea cuvântului”.

Isus îl avertizează pe lepros să nu spună nimic despre cele întâmplate și să împlinească ceea ce spunea Legea cu privire la vindecarea de lepră pentru a evita tocmai ca „vindecarea” să nu fie înțeleasă greșit, așa cum se întâmpla de obicei. În Evanghelia după Marcu, singurii care ascultă de porunca lui Isus de a nu da mărturie despre cine este el sunt diavolii; lor le este proprie înșelătoria. Cel care și-a redobândit trăsăturile umanității nu poate lăsa sub tăcere taina atingerii cuvântului care l-a transformat; pe om în caracterizează cuvântul adevărat, mărturia autentică. Depinde de fiecare identitatea pe care dorește să și-o asume.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 348: Iubitor adevărat al umilinței desăvârșite, sfântul s-a dus printre leproși și trăia în mijlocul lor, slujindu-i în toate, din iubire față de Dumnezeu. Le spăla rănile putrede și le ștergea sângele infect care curgea din bubele pline de puroi, după cum el însuși spune în Testament: „Pe când eram în păcate mi se părea ceva dezgustător să-i privesc pe leproși, dar Domnul însuși m-a condus la ei și mi-a fost milă de ei”. La început, nu suporta să-i vadă pe leproși, ocolindu-i adăposturile lor și ținând mâna la nas. Dar iată ce s-a întâmplat: când, prin harul lui Dumnezeu, a început să aibă gânduri sfinte și mântuitoare, pe când mai era încă în lume, într-o zi a întâlnit un lepros: și-a călcat pe inimă, s-a apropiat și l-a sărutat. Din clipa aceea a hotărât să se disprețuiască din ce ce în ce mai mult pentru ca, prin milostivirea Mântuitorului, să obțină izbânda.