Loading...
marţi, 30 mai 2017

Cunoști semnificația salutului de pace și bine?

Francisc s-a născut la Assisi spre sfârșitul anului 1181 sau începutul lui 1182; până la vârsta de 25 de ani, tânăr fiind, îi plăceau petrecerile și nu se dădea înapoi când aveau loc lupte între cetăți. Încerca să iasă în evidență printr-o mare ambiție, făcând doar ce-i plăcea. Ceda în fața păcatului, fiind bucuros să-și împlinească toate dorințele tinerești, fără cumpătare și stăpânire de sine, de parcă îl agita veninul șarpelui de la început. Tinerețea i-a fost atât de sângeroasă și brutală încât a luat parte la a cincea cruciadă.

Când între 1198 și 1200, după moartea împăratului Henric al VI-lea (1197), breasla negustorilor a distrus fortăreața imperială din Assisi și a asediat casele fortificate ale nobililor, Francisc s-a hotărât să participe la războiul dintre Assisi și Perugia și, pornind din nou la luptă, de data acesta spada i s-a pătat de sânge. Între 1202 și 1203, milițiile din Assisi au fost înfrânte la Collestrada și, în urma acestei bătălii, Francisc a fost închis în temniță și abia după un an a reușit să scape pentru a se întoarce la Assisi.

În tinerețe visa numai arme și cavaleri, dar într-o noapte a fost vizitat de Domnul care, „știindu-l că râvnește la onoruri, l-a atras și l-a înălțat până la culmile slavei printr-o viziune. L-a chemat pe nume și l-a condus în palatul maiestuos, plin de armuri și scuturi strălucitoare, al unei mirese foarte frumoase” (Legenda celor trei însoțitori, datată în anul 1276). Francisc se gândea că e o prevestire și își închipuia că va deveni un mare principe. În zilele următoare a luat-o la drum spre Puglia, dar, când a ajuns la Spoleto, a început să se simtă rău și acolo a avut o altă viziune: „Francisc i-a povestit planul său celui care îi apăruse în vis. Dar acela i-a zis: «Pe cine vrei să slujești: pe stăpân sau pe slujitor?» Pentru că Francisc a răspuns: «Pe stăpân», acela i-a spus: «Atunci de ce l-ai abandonat pe stăpân în locul slujitorului și pe principe în locul celui supus?». Francisc a întrebat: «Doamne, ce vrei ca eu să fac?». Glasul i-a răspuns: «Întoarce-te în orașul tău și ți se va spune ce trebuie să faci»” (1204-1206, cf. Legenda celor trei însoțitori 6-14).

Ulterior Francisc a mai avut și alte „visuri”, dintre care iată-l pe cel mai important: „Domnul mi-a revelat ca salutul meu să fie acesta: «Domnul să-ți dăruiască pacea»”, după cum scrie în Testament (1226) și la fel e notat în Legenda perugină. Salutul de pace definește însăși identitatea fratelui minor; de altfel, chiar de la începuturi, el și frații săi s-au angajat să predice pacea, astfel încât acest lucru a devenit o trăsătură distinctivă a alegerii lor de viață; de aceea, atât în Regula, din 1223, cât și în cea „neaprobată”, din 1221, apare îndemnul lui Isus: „În orice casă veți intra, spuneți mai întâi: Pace acestei case”.

Și Toma din Celano, în prima biografie făcută sfântului (1228-1229), spune că Francisc și noua fraternitate sunt ambasadori ai păcii: „În toate predicile sale, înainte de da mărturie poporului despre cuvântul lui Dumnezeu, le adresa urarea de pace. În felul acesta reușea deseori, prin harul Domnului, să-i facă pe dușmani să se împace și să devină ei înșiși fii ai păcii, dornici să obțină mântuirea veșnică. Francisc, soldat prețios al lui Cristos, trecea prin cetăți și orașe învățând calea mântuirii și pocăința spre iertarea păcatelor”. În povestirea lui Toma din Celano, vestirea păcii coincide cu însăși nașterea fraternității.

 

Revenind la textul Legendei perugine, salutul acesta părea destul de neobișnuit și-i nedumerea pe cei care-l auzeau așa încât unul dintre tovarășii lui Francisc i-a cerut Sfântului permisiunea de a-l schimba; însă a obținut acest răspuns: „Lasă-i să-l spună, pentru că nu înțeleg lucrurile lui Dumnezeu”. Vestea evanghelică a convertirii se unește cu invitația la pace, care nu trebuie să fie doar proclamată, ci înainte de toate e necesar să fie trăită, îndemn pe care îl găsim în Legenda celor trei însoțitori (1276): „Pacea pe care o vestiți cu gura, să o aveți și mai îmbelșugată în inimile voastre. Nu fiți pentru nimeni pricină de mânie sau scandal, ci atrageți-i pe toți prin pacea, bunătatea, armonia și blândețea voastră. Sunteți chemați să mângâiați durerile, să bandajați rănile, să le atrageți atenția celor rătăciți.

De altfel, tema preferată a sfântului Francisc în predicile sale a fost pacea. Toma din Spalato, care a fost martor ocular când sfântul Francisc a predicat la Bologna în ziua de 15 august din anul 1222, povestește că „în esență, prin toate cuvintele sale urmărea să stingă dușmăniile dintre oameni și să-i facă să pună bazele unei păci noi și adevărate. Purta o haină murdară, arăta ca un om demn de dispreț, fața nu avea nicio frumusețe. Și totuși Dumnezeu a înzestrat cuvintele sale cu o putere atât de mare încât multe familii nobile, în care dușmănia înrădăcinată dintre ei îi făcea să izbucnească mânia până la vărsarea sângelui, se înduplecau să ajungă la înțelegeri de pace”.

I-a învățat pe episcop și pe conducătorii din Assisi să se ierte din iubire față de Dumnezeu și, de fapt, în Cântecul Creaturilor (1225) adaugă o strofă în care vorbește de iertare: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei care iartă din iubire față de Tine”.

Francisc le adresează fiilor păcii și unul dintre Îndemnurile sale (1221), al XV-lea, comentând una dintre fericiri (Mt 5,9): „Sunt cu adevărat oameni ai păcii cei care în toate cele ce suportă în această lume, din iubire pentru Domnul nostru Isus Cristos, își păstrează pacea sufletului și în trupului”. Sfântul Francisc definește bucuria adevărată și desăvârșită printr-o scurtă povestire, care seamănă cu un comentariu al cuvintelor Sfântului Paul din Scrisoarea către Filipeni (4,4-7): „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă! […] Nu vă îngrijorați pentru nimic […] iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile și gândurile voastre în Cristos Isus”. Omul își află pacea atunci când îl descoperă pe Cristos, pentru că El este pacea noastră. Îl El își regăsește armonia care-l face în stare să-i dea mereu preamărirea cuvenită; prin El, inima omenească încetează a mai fi un arsenal gata să explodeze și devine un izvor al milostivirii: „Fericit slujitorul – spune Francisc – care nu se mândrește cu binele pe care Domnul îl spune și îl face prin el, mai mult decât pentru binele pe are îl spune și îl face prin alții. Păcătuiește omul care vrea să primească de la aproapele lui mai mult decât el refuză să dea de la sine Domnului Dumnezeu”.

 

Dacă ar trebui să enumerăm cronologic etapele care ne conduc la originea salutului franciscan de „Pace și bine”, am putea enumera următoarele pasaje:

  1. Domnul mi-a revelat ca eu să spun acest salut (1208-1210). Regăsim acest fragment și în Testamentul datat în 1226.
  2. Sănătate și pace sfântă în Domnul. Rămâneți cu bine în Domnul. Scrisoarea către custozi din 1220.
  3. Din iubire față de Domnul nostru Isus Cristos, păstrează în pace inima și trupul. Îndemnuri (1221).
  4. În orice casă ați intra, spuneți mai întâi: Pace acestei case. Regula neaprobată (1221) și Regula aprobată (1223).
  5. Adevărata pace din cer și sincera caritate în Domnul. Scrisoarea către credincioși din 1224.

 

Nu găsim salutul de „Pace și bine” în scrierile lui Francisc, ci doar în Legenda celor trei însoțitori, care, fără să fie o biografie în adevăratul sens al cuvântului, interpretează trăirea sa umană și spirituală, apropiindu-se de omul Francisc prin emoțiile și dorințele sale. Episodul e datat la începutul convertirii sfântului, care, îmbrăcat sărăcăcios, cu toiagul în mână și sandale în picioare, „inspirat de Dumnezeu, Francisc s-a apucat să vestească desăvârșirea evanghelică, predicând tuturor cu simplitate pocăința”. Acum intră în scenă un personaj al cărui nume e lăsat sub tăcere de biograf și care se le adresa tuturor celor care treceau pe străzile orașului Assisi chiar acest salut: Pace și bine! Așa cum el însuși va mărturisi mai târziu, învățase prin revelație divină acest salut: „Domnul să-ți dăruiască pacea!”. La începutul predicilor sale, spunea poporului acest mesaj de pace.

Era ceva extraordinar, aproape miraculos, faptul că avusese înainte de convertire, un precursor în vestirea păcii, care străbătea deseori orașul Assisi salutându-i pe oameni cu motto-ul „Pace și bine! Pace și pâine!”. De aici s-a născut ideea că, așa cum Ioan Înaintemergătorul s-a dat la o parte atunci când Isus și-a început misiunea, la fel și omul acelea l-a precedat pe Francisc în salutul de pace și a dispărut după sosirea Sfântului.

La audiența generală din 12 octombrie 2005, papa Benedict XVI i-a salutat pe toți cei prezenți cu salutul franciscan de „Pace și bine”. Această urare de „binecuvântare se revarsă asupra credincioșilor care iubesc cetatea sfântă, peste zidurile și casele sale, asupra tuturor fraților și prietenilor. În același fel Ierusalimul va deveni un focar de armonie și de pace” – întrerupt de aplauze la cuvintele „Pace și bine”, Benedict XVI continuă spunând: „Toți avem un suflet puțin franciscan”.

Comentând invocația finală a psalmului care urează Ierusalimului pacea, papa spunea: „El este ritmat în întregime de cuvântul ebraic shalom, «pace», considerat în mod tradițional la baza cuvântului însuși al cetății sfinte Ierushalajim, interpretat ca cetatea «păcii»; după cum se știe, shalom face aluzie la pacea mesianică, care constă în bucurie, prosperitate, bine, abundență. Mai mult, în salutul final pe care pelerinul îl adresează templului, «casei Domnului Dumnezeului nostru» la pace se adaugă și «binele»: «mă rog pentru binele tău». Avem astfel, într-o formă anticipată, salutul franciscan de Pace și bine!”.