Loading...
luni, 18 decembrie 2017
OFMConv Romania

Cele șapte trepte ale muntelui Rodnei sau când muntele ne devine casă

Campus itinerant în munții Rodnei, 23 – 30 iulie 2017, 31 de tineri împreună cu sora Roxana și trei frați franciscani: pr. Giovani, Matei și Iosif.

Campus itinerant în munții Rodnei.

Păstrând de acum tradiția, și anul acesta părintele Ioan Butacu și părintele Matei Senteș din cadrul OFMconv, au organizat campusul itinerant în munți, de data aceasta fiind la rând munții Rodnei, (conform wikipedia) cei mai greu de traversat din cadrul Carpaților Orientali.

Este încă 23 iulie. Pe la ora 20:00 ne adunăm o parte dintre noi la Curia franciscană, la Bacău. Unii vin de prin apropiere, unii de la Iași, alții din Timișoara sau București. E duminică încă și pe la ora 21:00 părintele anunță o liturghie la care participăm cu toții. Unii se spovedesc. Împărțim zâmbete, apoi ne organizăm cu mâncarea și ne asigurăm că toată lumea are un sac de dormit, izopren și un loc în cort. Ne cântărim noile rucsacuri: care 13, care 15, care 18 kg… la 2 și ceva avem tren spre Iacobeni. Până atunci ne bucurăm de sacul de pufuleți adus de Morarul nostru. Eu una nu mă mai dezlipesc de ei. Delicioși. Gongul bate 24 iulie. Se apropie ora de plecare. Broșurile cu breviarul, totul e gata.

În câteva stații ni se mai alătură tineri și până dimineața echipa se întregește, iar punga de pufuleți își împlinește destinul, epuizându-se. Părintele Giovanni (în virtutea umilinței sau amintirea consacrării, nu că nu erau suficiente locuri) își rezervă un loc pe jos, sub scaunele noastre. Mulțumim pentru simplitate și spontaneitate!

Cred că se aplică ce spunea Shakespeare că „munții și oamenii se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munții săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ”. Uitând de cronologie, sau într-o cronologie subiectivă, unde timpul și spațiul se dilată sau se comprimă după coordonate sufletești, eu am măsurat aceste zile în trepte… ale descoperii de sine și ale intrării în munte, unde scopul nu e neapărat vârful, ci călătoria, pas cu pas, degustarea clipei și trăirea ei cu toată ființa: trup-minte-suflet. Că tot e la modă să discutăm despre mindfulness în psihologi.

Prima treaptă e cea a desprinderii de cimentul citadin. Cel mai greu, poate, ne desprindem de telefoane, de net, și de semnal. Dar ce fericire să știi că te-ai învins. Că aproape ai uitat de telefon pe acolo pe undeva prin rucsac… doar tentația peisajului și dorința de a lua ceva cu tine acasă te face să vrei să captezi o fărâmă de imagine într-o poză. Chiar și așa, mai întâi te oprești și respiri în tine peisajul, sorbi frumusețe cu fiecare por al trupului,  atât cât intră în tine.

A doua treaptă e cea a entuziasmului noului drum. Prima oprire, prima apă din râu în care ne adâncim mâinile și fața. Franci ne explică tipurile de roci care ne atrag de sub învelișul apei. Aici, după Laude, prima masă în comun: micul dejun care ne dă puteri și ne alimentează veselia pentru a continua până la Pasul Rotunda. Traseul ușor de azi se încheie cu o masă copioasă. Festin cu grătar, cartofi prăjiți (din generozitatea gazdei) și ciuperci culese de echipajul condus de pr. Iosif în Expediția Ciuperca prin pădure. După o comisie bine documentată pentru selectarea ciupercilor comestibile, am chemat expertul în domeniu, doamna gazdă. Ce de minunății cromatice! Dar ce bunătăți a creat Cineva!

A treia treaptă e a descoperirii celorlalți. Descoperi că nu ești singur: când ți se întinde o mână, când vezi la rândul tău că cineva are nevoie de ajutor… când ți se oferă o afină, un biscuit, o floare, sau când pur și simplu poți comunica prin zâmbete. Când Geo alege să nu urce pe vârful Pietrosu pentru a rămâne alături de Andreea care nu mai poate urca, sau când Adelin și Marius se trezesc mai devreme pentru a aduce apă pentru ceaiul sau laptele de la micul dejun. Când părintele își lasă pentru el firimiturile, sau când, în unele momente când responsabilitatea apasă, rozariul e hrana lui…și cine știe câți dintre noi s-au rugat! Când, seara, după Vespere, ne strângem câțiva și facem un rozariu, și purtăm în inimi și pe cei de acasă. Și câte gesturi minunate care vor rămâne, poate, știute doar de munte. Descoperi în momente de comuniune, că hotarele tale nu se opresc la propria-ți personalitate, că el, cel de lângă tine, are și el problemele sale, că se confruntă cu probleme specifice vârstei, sau poate că e mult mai matur, descoperi că suntem fragili. Și cât de fragili suntem…!

Treapta a patra te aruncă în vastitatea peisajului, departe de gadgeturi, de tehnologie. La mijlocul muntelui te încearcă furtuna. Gheața lovește. Îți simți trupul ud și frigul trece prin piele mâncând din  oase. Ne unește prelata, sub care trupurile mai plăpânde se unesc strâns unele de altele încercând să degaje căldură. Afară, părinții și câțiva băieți montează corturile. Aproape că nu își mai simt mâinile de durere. Frigul și umezeala trec dincolo de vigoarea trupului. Dar ce fericire, când, pe o vreme ca asta, vine Iosif la cortul tău să împartă salată, sau, când, chiar pentru câteva clipe ploaia stă. Când se arată soarele, sau dintr-o parte în alta a cerului se întinde curcubeul!

A cincea treaptă e a limitelor: să te plesnească vântul și ploaia în față, să te simți ud până în suflet și gerul să îți clănțăne toți dinții, sau să privești încă muntele de jos și să simți cum respirația ți se taie și inima stă să-ți iasă din piept, să îți vină să spui că nu mai poți și apoi să descoperi că se poate.

A șasea treaptă liniștea sapă în tine ca o picătură în piatră și intri în tine. Momente când hotărâm să parcurgem în liniște o parte din drum, când tot ce auzi e propria-ți respirație. Din când în când, poate un croncănit de pasăre. În rest, e liniștea care vorbește. Sunt jnepenii, sunt înălțimile munților și pietrele care uneori suspină sub pașii noștri. Ce-or fi vrând să spună? Mai sunt florile și afinii încărcați. Doar timp să ai și mâini și gură și suflet să te bucuri de toate astea. Momentul de adorație din ultima zi e ocazie de  recunoștință.

A șaptea treaptă: Să respiri cerul. (La propriu). Înconjurat de nori. Să faci muntele casă, iar din ceilalți familie. Să ai cerul tavan, iar noaptea, în lumina stelară, să te bucuri de imensitatea lui și de fiecare stea care strălucește, parcă, mai intens. Să ne povestească Geo despre constelații… să împărțim firimiturile de pâine. Să ne bucurăm asemenea unui copil de un biscuit la 2303 m. De două curmale. Să ne bucurăm de gustul divin al afinelor și al zmeurei crescute libere pe marginea drumului. Să simțim sacralitatea timpului și a clipei într-un moment liturgic unde altar e fie un ciot, fie câteva pietre sau rucsacurile noastre. Simțim că, într-adevăr, dincolo de dubiile noastre, dincolo de limitele și îndoielile noastre, e ceva mai presus de noi, mai presus de munte, mai presus de imensitatea cerului…

Mulțumesc! Creatorului! Organizatorilor și fiecăruia în parte!

[***]

Impresii ale participanților la campus:

Rici: „Mă așteptam ca oamenii să nu fie atât de calzi. Mi-a plăcut ideea Ioanei de a face Rozariul când a început ploaia, care apoi s-a oprit.”

Cipri: „Erați foarte fericiți când v-am găsit, noaptea, când am urcat în tren și asta s-a transmis.(…) Mi-a plăcut când am început să ne rugăm în ploaie; în ciuda aparențelor, a vremii și a frigului, m-am simțit protejat. Mi-am învins teama de înălțimi. Am reușit să descopăr în fiecare dintre voi o trăsătură a lui Dumnezeu.”

Brigi: „Mă așteptam să fie un campus cel puțin la fel de frumos ca anul trecut și a fost. Eu mi-am încărcat bateriile pentru tot anul.”

Sr. Roxana: „M-a încărcat foarte mult, atât spiritual, cât și emoțional, uman… Se simte că sunteți în căutare; îmi dați un impuls și o provocare: mereu să mă verific; nu suntem de unii singuri, ci împreună.”

Ioana: „Am fost de multe ori pe munte, însă nu în modul acesta: fiecare moment a fost extraordinar – probând încă o dată – călătoria e mai importantă decât destinația. Cred că a fost cel mai lung traseu pe care l-am făcut mâncând doar pate, brânză, pește. Cred că m-am depășit. Cred că momentele de Liturghie m-au încărcat cel mai mult.”

Celestin: „Voi, colectivul, sunteți minunați! Cel mai mult mi-a plăcut cerul!”

Gabi: „Mi-a plăcut ploaia torențială: mă simțeam ca într-un film de aventură.”

Felix: „O experiență nouă, în care, deși traseul a fost lung și obositor, mi-a plăcut să-l parcurg. Liturghiile – momente de prețuit.”

Franci: „În fiecare an e diferit. Chiar dacă abia ne-am cunoscut, ne-am înțeles foarte bine și am fost uniți.”

Benedicta: „Chiar am simțit că a venit la țanc, după un campus de copii: chiar dacă simți oboseală în trup, sufletul e plin. Am înțeles cât de important e să trăiești acum, în prezent. Cred că asta voi lua acasă.”

Ștef: „M-am simțit aproape ca într-o familie.”

Alina jr.: „Toată lumea m-a întrebat de unde am eu atâta energie. Secretul – sunteți voi. În special băieții, când spuneau: hai, micuțo!”

Andreea: „Nu mi-am imaginat că vom merge cu picioarele pe pământ și cu capul în nori.”

Pr. Matei: „(..)Mă simt mai aproape de Dumnezeu cu voi! Aceste momente sunt unele în care ne testăm limitele. Să știm cine suntem.”

Cristi: „Eu nu știam la început nici unde mergem, dar m-am trezit cu niște nebuni pe crestele munților. Am avut multe ocazii în care a trebuit să trec peste limitele mele – trupești, spirituale și mentale.”

Silvia: „Mi-aș schimba bocancii și rucsacul”

Moraru (Robert): „ Întotdeauna muntele m-a atras și m-a fascinat. Dar dacă până acum aveam tendința să alerg pe munte, anul acesta mi-am acordat câteva minute pentru a admira peisajul. (…) Eu consider că atunci când petreci mai mult timp cu oamenii, trebuie să fii ca într-o familie.”

Alexandra: „M-am simțit ca într-o familie de la începutul campusului. Trebuie să recunosc că am subestimat munții Rodnei. M-am bucurat că m-am aventurat cu Alina pe creste și am descoperit că fotografia este o pasiune a ei.”

Marius: „Mă gândeam că va fi frumos, dar, din contră, a fost superb – cu emoții, mai ceva ca pe Discovery.”

Geo: „Eu nu sunt catolică. Nu mă așteptam să fie atât de multe liturghii, dar m-au impresionat foarte mult. Sunteți minunați. Vă iubesc! Paul sfântul- dacă nu erai tu, aș fi murit! Pentru fiecare în parte am câte ceva.”

Andreea: „Mi-am depășit limitele. Am cunoscut oameni minunați și mulțumesc mult pentru tot!”

Alina (Buc) : „Aș fi vrut mai mult timp! Noroc cu afinele.”

Pr. Giovani: „(…) Natura m-a învățat că la anul voi pune totul în pungi. (…) Campusul nu ar putea exista doar cu organizatorii, e nevoie de fiecare în parte.”

Album Foto: