Loading...
joi, 27 iulie 2017
OFMConv Romania

Ce putem învăța din viața lui Maximilian Kolbe

Fratele franciscan a sosit la Auschwitz la 28 mai 1941, ajungând pur și simplu un Stück (bucată), o piesă numerotată: 16670.

maximilian_auschwitz Sfântul Maximilian Maria Kolbe

Când se semnalează ori se discută despre oferirea vieții, chiar și printre persoanele credincioase și practicante, apare instant o oarecare încurcătură. Să fie delicatețea argumentului? Ambiguitatea perspectivelor? Mecanismele psihologice sau psihanalitice ale apărării? Ajutorul interpretat greșit?

Interogațiile pe deplin legitime pot fi clarificate la lumina scrisorii apostolice în formă Motu propriu Mariorem hac dilectionem.

Documentul nu este o abstracție întemânatică a Dreptului Canonic și nici măcar, cu atât mai puțin, o subtilitate, prin urmare nu se schimbă nimic. Documentul reprezintă rezultatul unei acute observării din teren, a realității care dictează, dezvăluind prin urmare necesitatea unei deosebiri. Anume faptul că se bazează pe concret, pe acele persoane care dacă îl iubesc pe Cristos, iubesc viața și propria viață, și fiind conduse de către Duhul Sfânt să devină daruri, în momente particulare, simt chemarea care, în conștiința lor, luminează transparent și imperativ.

E potrivit să remarcăm un sfânt care, după toate probabilitățile, prin exemplul lui a făcut să apară această deosebire: Maximilian Maria Kolbe. Mărturia sa răspunde cu exactitate celor patru criterii expuse și cerute în Motu proprio.

Fratele franciscan a sosit la Auschwitz la 28 mai 1941, ajungând pur și simplu un Stück (bucată), o piesă numerotată: 16670. Una dintre muncile cele mai dezgustătoare la care a fost obligat, consta în a căra cadavre; lovit în mod repetat, opunea rezistență pasivă și tăcută, făcând corp comun cu tovarășii săi de detenție.

Bunăoară, a reușit să celebreze Euharistia de două ori, în ciuda interdicției exprese. Este ilustrat astfel și demonstrat criteriul c): „exercitarea, cel puţin în măsură obişnuită, a virtuţilor creştine înainte de oferirea vieţii şi, după aceea, până la moarte”.

Kolbe, la sfârșitul lunii iulie, era transferat în Blocul 14 și forțat la culesul recoltei, sub soarele arzător, lipsit de hrană și supus torturii psihologice printr-o continuă teroare a precarităților vieții. Represaliile pricinuite de evadarea unui prizonier au căzut asupra a zece deținuți care au fost închiși în bunker-ul foamei. O moarte sigură, în timp scurt.

Unul dintre condamnați, Franciszek Gajowniczek, a izbucnit în lacrimi gândindu-se la familia sa. Acesta fost momentul în care Maximilian a simțit înăuntrul său chemarea la oferirea propriei vieți și a întrupat astfel criteriul: „oferirea liberă şi voluntară a vieţii şi acceptarea eroică propter caritatem a unei morţi sigure şi în termen scurt; legătură între oferirea vieţii şi moartea prematură”. În mod neașteptat, oferirea a fost acceptată, iar soarta lui Kolbe pecetluită: pentru că a ascultat de șoapta Duhului în a primi darul pe care Evanghelia îl păstrează într-un singur verset: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13), numărul 16670 era supus la două săptămâni de agonie teribilă, fără hrană, fără apă. În scurt timp și cu un mare preț, era deja capabil să fie un imn nesfârșit, plin de pace și rugăciune.

Sfârșitul a venit pe 14 august printr-o injecție letală cu acid carbolic. Nu ne putem imagina un asemenea moment. Nu există masochism care să opună rezistență unei astfel de morți terifiante. Doar viața prezentă, obedientă Cuvântului vieții și în slujirea celorlalți, a constituit humusul în care putea să încolțească sămânța acelei jertfe (oferire) ce constituia explozia înfloririi depline.

Se distinge de martiriu pentru spontaneitatea cu care se desparte de toate sursele vieții și atașamentul față de aceasta, instincte care se trezesc, altminteri, în orice persoană aflată în pericol de moarte. Și nu este vorba doar de acceptarea, dacă doriți, pasivă, a unei realității care se conturează amenințătoare, ci o cursă, un fel de a merge la locul întâlnirii cu o deplină luciditate și o certă onoare. Nu contând pe propria persoană, ci alegând parâmele și deschizând pânzele propriei existențe Duhului, ca el să poată sufla și urni din loc.

O spontaneitate care a răspuns unei nevoi urgente.

Atâția și atâtea, frați și surori, au înțeles acest fapt. După toate probabilitățile, au și dorit acest lucru, l-au cultivat ca pe un sigiliu al vieții, în care creștea deja caritatea, dar care nu avea încă parfumul gestului spontan, imediat, al răspunsului dat cuiva aflat în pericol.

Doar o formare anterioară, călită în profunzimea ființei, poate duce pe această cale martirică, în sensul său etimologic de mărturie, dar distinctă de martiriul însuși pentru rapiditatea sa. Aproape o rază de lumină care străpunge un moment întunecat al istoriei pentru a-l transforma într-un moment excepțional în care strălucește pe deplin caritatea.

(traducere din limba italiană de fr. Carol-Daniel Sabău)

***

Material preluat după AgenSIR și apărut pe www.sanfrancescopatronoditalia.it