Loading...

București: Pr. Anton Demeter

Sâmbătă, 16 decembrie 2017, a avut loc comemorarea Slujitorului lui Dumnezeu Pr. Anton Demeter, OFMConv, organizată de comunitatea Terțiarilor franciscani din București, împreună cu Arhiepiscopia Romano-Catolică de București și Academia Teologică  Anton Durcovici, Școala Credinței, deoarece la 20 decembrie se împlinesc 11 ani de la trecerea lui la Domnul.

Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter

Sfânta Liturghie, celebrată de Pr. Sergiu-Daniel Antal împreună cu alți patru preoți reprezentând instituțiile participante, a început sub semnul afirmației Părintelui Sergiu: „Ne bucurăm că Părintele Anton Demeter este viu printre noi”.

La predică, Pr. Emil Moraru a reamintit unele momente importante din viața Părintelui Demeter și felul în care le-a întâmpinat: faptul că încă de la începutul activității lui cu tinerii era conștient de răspunderea și riscurile pe care aceasta le comportă, asumându-și-le cu bucurie și generozitate; arestarea, lovitura primită în urma refuzului de a denunța alți preoți și lipsa de îngrijire medicală, care au dus la paralizie; activitatea spirituală rodnică de după eliberare, exemplul de profundă trăire spirituală pe care l-a dat mereu.

În cadrul Liturghiei, membrii Fraternității „Sfânta Elisabeta” și-au reînnoit promisiunile de viață și activitate creștină în cadrul Ordinului al Treilea Franciscan.

A urmat prezentarea unor mărturii din partea unor persoane care l-au cunoscut, direct sau indirect, pe Părintele Anton Demeter. Le prezentăm pe scurt:

O primă mărturie, amplă, a fost dată de Pr. Fabian Măriuț, care nu l-a cunoscut în timpul vieții, dar l-a văzut și auzit în interviul de pe YouTube. „Duioșia și blândețea” l-au caracterizat pe Părintele Anton; în toată activitatea sa a fost „viguros prin blândețe”: ca vicar la Prăjești (cu 14 filiale!), ca vicar responsabil cu pastorația tineretului la Catedrala Sfântul Iosif (conștient de riscurile pe care și le asumă), în arestare, în condamnarea tocmai din cauza acestei activități, în perioada din închisoare (refuzul trădării și lovitura aplicată de securist care l-a dus în final la paralizie), în spital, apoi, după eliberare, la Oțeleni și Barticești, în dorința fierbinte de a fi împreună cu frații săi franciscani, împlinită prin mutarea la Seminarul din Roman, în activitatea și mai ales în atitudinea sa, grație căreia martorul l-a asemănat cu Padre Pio, dar mai ales cu Sfântul Leopold Mandić, în seninătate, răbdare și disponibilitate.

A urmat prezentarea unui colaj de fotografii ale Părintelui Demeter, luate în diverse perioade și împrejurări.

Seria mărturiilor a continuat:

Sr. Sorana-Cristina Man, terțiară franciscană: nu l-a cunoscut direct pe  Părintele Demeter, dar consideră că activitatea lui cu tineretul a continuat atmosfera școlilor catolice, suplinindu-le după desființarea lor de către comuniști. Din tot ce a aflat despre el, a fost impresionată  de noblețea sufletească și demnitatea lui, de seninătatea cu care i-a putut ierta pe cei care l-au chinuit, de liniștea sufletească pe care o putea comunica celor care veneau la el, la Roman, ca în pelerinaj.

Dl. Emanuel Cosmovici: după ce biserica St. Vincent de Paul (azi: a Sfintei Inimi) a fost închisă de comuniști, a fost îndrumat de bunica sa să meargă la spovadă la catedrală, la Pr. Anton Demeter. Ca primă impresie, a fost uimit cum Părintele, înainte de a intra în confesional, chiar dacă îl aștepta multă lume, se oprea în picioare lângă stâlp și se ruga îndelung – cerând, de bună seamă, harul necesar atât confesorului cât și penitenților. Sentimentul pe care îl avea spovedindu-se la Părintele îi amintea de cuvântul evanghelic: „Am simțit că a ieșit din mine o putere”: la fel va fi fost iradierea Părintelui… Cum tatăl martorului se afla în închisoare din motive politice, el a simțit din plin (avea doar 11 ani!) din partea Părintelui o „autoritate paternă impecabilă”; din respect față de el „se temea să facă păcate”! Părintele se purta cu mare atenție cu fiecare: „parcă numai de tine avea grijă”. Această impresie din copilărie l-a marcat pe martor pentru toată viața. Mai târziu, după 1989,  lucrând la Caritas, martorul a făcut eforturi pentru a-l include pe Părintele într-un pelerinaj la Lourdes, și i-a putut face astfel o mare bucurie.  L-a vizitat și înregistrat când se afla la Roman: astfel Părintele i-a povestit de pildă cum, dintr-o vorbă auzită întâmplător în tramvai, i-a putut vizita pe episcopii greco-catolici trimiși, după închisoare, la spitalul Floreasca; altădată cum, închizând toate ușile și stingând toate luminile, a creat condițiile pentru celebrarea unei Liturghii greco-catolice clandestine în catedrala Sfântul Iosif; altădată, cum l-a ajutat pe episcopul Marton Aron să plece pe ascuns din București pentru a scăpa de urmăritori …

Sr. Francisca Băltăceanu l-a cunoscut pe Părintele Demeter încă de la venirea lui la București, el avea 30 de ani, ea avea 10. Părintele avea un aer serios, mai degrabă timid, dar foarte binevoitor. A început orele de catehism, pe grupe de vârstă. Nu avea mare talent oratoric dar ceea ce i-a atras pe copii și pe tineri era spiritul de credință, o anume neostentativă puritate și dorința de a-i ajuta pe toți să se apropie de Cristos. Le citea copiilor și dintr-o carte „Copiii sfinți”: le punea astfel în față exemple pozitive de vârsta lor. Un rod al activității sale a fost sudarea unui grup al tineretului catolic: s-au legat astfel prietenii, s-au format familii creștine, care și-au putut păstra elanul credinței. Foarte iubite erau și excursiile pe care le organiza, pentru o zi, în pădurile de lângă București: era o atmosferă de colegialitate și prietenie, de pace și bucurie. Pentru a-i forma pe tineri la apostolat, avea obiceiul să-i trimită înaintea lui la bolnavi ca să-i pregătească pentru vizita pe care urma să le-o facă cu sfintele Sacramente: felul în care unii din ei își purtau suferința a fost și pentru cei tineri o școală. La proces se vedea pe chipul lui câte avusese de îndurat, dar era la fel de demn, senin, curajos fără ostentație: la sfârșit a spus că înțelege la ce presiuni vor fi fost supuse martorele și le iartă. Și la Spitalul de ortopedie, rămânând paralizat, avea aceeași seninătate și unire cu Dumnezeu: îi încuraja el în credință pe vizitatori. Apoi, în parohiile pe unde a stat, veneau la el pentru spovadă și îndrumare spirituală mulți credincioși, dar mai ales copiii. A fost un mare moment de emoție reîntâlnirea lui cu foștii lui parohieni de la „Maica Îndurerată”: își amintea de fiecare, se bucura să-l revadă.

Sr. Nadia Rădulescu, terțiară franciscană, a amintit un amănunt grăitor de la procesul Părintelui: acuzat că amintind cuvintele lui Cristos despre Biserică: „Porțile iadului n-o vor birui” prin „porțile iadului” s-a referit la comunism, Părintele a răspuns că pe vremea aceea comunismul nu exista, deci nu poate fi acuzat! Ea a amintit de asemenea unele cuvinte pe care Părintele i le-a spus la Roman, ca un fel de testament: „Să mă însoțești pe ultimul drum! Toată viața să te rogi pentru preoți, pentru că au mare nevoie!” De atunci, evident, se roagă astfel în fiecare zi.    

Dna Tereza Sinigalia este poate cea care l-a cunoscut cel mai bine, mai ales din perioada de la București, dar și după eliberare. Își amintea felul în care, de la început, activitatea Părintelui la București a umplut golul lăsat de primul val de arestări: la spovezi, la catehezele pentru tineri, a conturat o școală de spiritualitate care i-a marcat pe mulți pentru toată viața: nu dădea doar noțiuni, ci „nevoia de a trăi un catolicism real, pornirea pe acest drum. Nu era un savant, dar era ce aveam noi nevoie atunci, deschidea un drum de credință și trăire”. Se vedea pe al „amprenta dată de prezența lui Dumnezeu”. Predica fără vorbe multe, dar totdeauna cu miez, îți lumina învățătura Evangheliei. Fără a combate explicit ateismul comunist, te făcea să înțelegi superioritatea adevărului credinței. I-a obișnuit pe tineri cu lectura spirituală: le împrumuta cărți într-o vreme când scrieri de acest fel se găseau foarte greu. Martora a relatat revederea cu Părintele după mulți ani, la Roman. A intrat, l-a salutat și, deși el nu mai vedea, a întrebat-o: „Ești Tereza, nu?”. Prin tot ce era, ce făcea, a rămas pentru noi un model.

Toți martorii și-au exprimat dorința ca Pr. Anton Demeter să fie cât mai curând ridicat la cinstea altarelor.

În final, Sr. Anca Vasiliu a mulțumit pentru momentele de har trăite: din mărturii i-a rămas impresia unui om extraordinar de puternic, cu o putere întemeiată pe credință.

Părintele Sergiu-Daniel Antal și-a exprimat în concluzie convingerea că Părintele Demeter e viu alături de noi, pentru că spiritul lui continuă să ne însoțească; din amintirile martorilor reiese că a fost iubit: cu o iubire bazată pe Evanghelie.

În final am cântat cu toții „Cerul e dorul meu!”.

Sperăm să nu treacă prea multă vreme până să putem vedea, în Catedrala unde a făcut atâta bine, alături de chipurile Fericiților Vladimir Ghika și Anton Durcovici, și chipul Părintelui Anton Demeter!

Album Foto: